Prea tarziu și totuși prea devreme

"Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul",

Căci iară se-mplineste anul,

De când s-a născut cel din cei mai cei

Ce-a scris poeme la umbra unui tei.

"Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul",

De ziua marelui nostru poet.

Cel ce azi ne e Luceafăr

 Al poeziei noastre românești.

"Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul",

Pentru cel ce-a scris și a vorbit frumos

Și-n versuri mereu nobil i-a fost vinul

Și-amorul, pentru neamul românesc.

 Și poate totuși intr-o zi te voi imbratisa

Cum n-ai să crezi c-ar face-o cineva vreodată

Cred c-atunci sufletul mi-ar vibra

Ca-n degustarea unui vin de viță aleasa

Și poate totusi intr-o zi ne vom privi râzând

Și cu vinu-ti om celebra regăsirea noastră

Când luna plină se va vrea strălucind

Printre perdelele de la a ta fereastra

Și poate intr-o zi tot dorul nu-mi va fi in zadar

Sa te întorci c-un strop de vin în dar

În ciuda a tot sa spui ca și ție ti-a lipsit

Al povestii noastre...final fericit.

29.08.2024

Ai fost atât de crunt cu mine

M-ai pedepsit că am simţit,

Că am visat un vin în doi

La un apus de soare.de sfârsit.

Ai fost atât de dur cu mine

Când peste noapte te-ai schimbat

M-ai obligat să-mi frâng simţiri

Ce sufletul mi-au colorat.

Și mi-ai fost plin de nepăsare

De câte ori am încercat

Să caut in suflet la tine

Regretul unui alt final.

Și mi-ai rămas dezamăgire

Că nu te-ai vrut îmbrătişat

Mi-ai lăsat sete de mine

Când cu un vin mă încântai.

Și mi-ai rămas fior ce arde

Precum văpaia unui vis de jar

O rimă îmbrățișată în poezie,

Un vers ce uneori, mă face să tresar.

Și am rămas aici cu brațele deschise

Cu-n foc ce arde-ades în van

Îmi ești o lume doar din vise scrise

Născute din speranța unui altceva..

O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine

Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai

Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine

Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...

O amintire printre umbre de lacrimi și vis

Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis

Până la margini de lume să găsească o cale

Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.

O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez 

Dar nu ești și dorul mă așează în vers

Să mai pot simți parfumul vinului în doi 

O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....

A fost cândva... și nu cred a mai fi vreodată,

O EA ce scria în miez de noapte.

Scria la tristețe... avea și o muză...

În plină toamnă sau când se simțea confuză.

Îi țineau versurile de cald. Scria oriunde.

În mașina, pe foi, pe telefon, în ploaie...

Cu un creion ea gândul în rânduri și-l tocea

Rime de dor cădeau din ochii ei pe foaie.

Într-o zi de toamnă, era intrată într-o librărie,

Printre cărți, agale, pășea în lipsă de idei,

Sperând să dea de-o carte, s-o inspire...

Și l-a zărit prin geam, pe cel ce era muza ei...

Pe EL ce mai mult l-a gândit decât văzut, 

Cel ce stârnea in EA furtună, deși în lume era tăcut.  

Pe EL ce îl purta în gând... ca pe un nesfârșit,

Deși în realitate doar momente le-a fost dat de trăit.

Și... N-a mai avut nevoie de vreo carte. 

"Erau" doar EA și EL - în aer emoția scria romane.,

Simțind că EL avea nevoie de iubire, EA sufletul l-a revărsat pe foi.

Dar trist a rămas de-atunci versul - EL nu știa să o iubească înapoi.

...și mi se frânge dorul

decât de mult astept

să vii o clipă..

de-o ultimă imbratișare

durerea zilnic crește

și parca nu e drept

ca ne-am pierdut în vânt

ca fumul de tigară...

cu chip static, străveziu

schițezi ce simți, privind spre mine

mă tem de a nu fi prea târziu

să clădești turn din ruine

ce din roz-cuarț negru devine

și ale harpei unduioase corzi

defel nu te mai captivează

eliberându-te de gărzi

acum voia te ghidează

și uitarea-i ce urmează

cuprinde-mi mâna doar o dată

în acest loc necultivat

ca drept neajutorată fată

recurg perpetuu la al tău sfat

să nu-mi mai port capul plecat

razele tale mult prea aprige

se-ndreaptă cu mișcări agile

de ce-i “clasic” se pot distinge

și străpung a mea privire

ideea de “farmec” să-mi inspire

Dacă m-ai iubit atunci,

de ce-ai fost vânt fără cuvânt?

De ce tăceai când focul arde,

când ochii-mi cerșeau răspuns?

Ai fost aproape, dar străin,

o umbră rece-n miez de vară,

te-ai vrut luceafăr clandestin,

dar ai rămas o stea fugară.

Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,

în piept ai dus un dor ascuns,

dar ce folos, că timpul, chipiu,

a scuturat ce n-ai răspuns?

Acum e prea târziu să-mi spui

ce nu ți-ai dat curaj să fii,

cuvintele-n tăcere-ți sui,

dar ele mor—nu pot trăi.

Am ucis-o pe ea,și pe mine,

Într-un minut a ars iubirea,

Și a ars ea ca trandafirul meu de mai.

Soarele l-am privit și a devenit negru,

Am luat foc și eu, 

După ce ea și-a găsit loc în inima mea.

Și a plecat de acolo,peste un timp,

Lăsându-mi doar cutia cu parfum, 

Ce pe aproape era arsă.

Autor Alina Zamurca

Poezia am compus-o pe 16.10.2024

Mi-ai șoptit să las în amintire ce împreună am trăit,

Mă-mbrățișai atât de cald, de lung...

M-ai sărutat pe frunte încă o dată,

Știind că n-o să o mai faci vreodată.

Mi-ai spus că e ultima noapte 

Când voi mai fi de tine îmbrățișată...

Și m-ai rugat să nu mai privesc înapoi 

Nici măcar când aș simți dor de noi.

M-ai rugat să nu vărs lacrimi pentru tine

Că ochii mi s-ar întrista... și ar fi păcat de mine.

Că-mi vei lăsa cea mai frumoasă amintire

Când îmi e dor...să mă alin cu vinul de la tine.

Mi-ai spus în șoaptă să nu te mai aștept 

Să rămânem o poveste... nu o rană în piept,

Că viața ta nu poate continua așa lângă a mea

Și nu ai vrea să știi, că m-ar rupe lipsa ta. 

Mi-ai spus de toate, numai astea...NU

Mi le-am închipuit doar eu în nopțile târzii 

Când paharul cu durere mi s-a umplut

Așteptând să-ți amintești.... să revii...

Nu e agonie mai mare în astă lume,

Decât să îngropi o poveste nespusă în tine,

Să te trezești fără de aripi pe un capăt de secundă,

Rezemată de-un zid rece, de tăcere cruntă...

Să te trezești bucăți de suflet, in căutarea pierdutei primăveri 

Rezemată de-un pod înecat în lacrimi și dureri

În zadar te aduni... zarea, doliul ți-o încununează,

Locul aripilor frânte din partea stângă, încă mai sângerează....

Să te trezești fără de aripi, într-un început de sfârșit 

Ce niciodată așa, nici măcar nu l-ai gândit,

C-un pumn de vise ce n-au mai văzut lumina

Pe-o palmă de destin ce nu-și mai știe menirea.

Nu e agonie mai mare pentru sufletul din tine

Să ții departe un dor ce arde, de ochii lumii

Cu fiecare zâmbet scăpat, să te minți că ești bine

Când tu te zbați să te inalți, să scapi dintre funii...

Nu e agonie mai mare decât să-nveți inima din tine,

Că nu tot ce-și doreste, poate și obține 

Atunci când iubirea nu-i apreciată, de tăcere răpusă 

Și te trezești fără de aripi, într-o poveste nespusă...

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.