Îmi bate la orice

Îmi bate inima ca o bicicletă,

Că toate m au văzut cochetă, 

Chiar și soarele se uită, 

Și spre mine chiar se mută.

 

Inima nu se oprește, 

Când prietena sosește, 

Și pe mine mă silește, 

Cu întrebări prietenoase


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Metaforic poezii.online Îmi bate la orice

Дата публикации: 20 декабря 2024

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 1123

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Gheața iernii

Acum e începutul iernii,

Și 

Еще ...

Piticul mic

Sunt pitic,

 

Еще ...

Floarea ciudată

O floare ciudată ,azi stă în ogradă,

Puțin E surie ca trotuarul de pe stradă,

 

Еще ...

Cum arată tot de Crăciun

Cântă niște colindători

Еще ...

Стихи из этой категории

Umbra gândului.

Pe marginea tăcerii stau,

Cu gândul prins în cerc de stele,

Și mă întreb: ce sunt „eu”?

Un fir de fum printre mărgele.

 

Trec clipele pierdute în zori,

Și mor tăcuți în fiecare seară,

Dar cine țese din fiori,

Țesătura asta atât de rară?

 

E timpul o iluzie pură,

Ori doar o rană ce se-nchide,

Pe trupul lumii, în arsură,

Și-n noi adânc se răspândește.

 

Ce-i viața, dacă nu o umbră,

Ce-n dansul focului s-a prins,

Un vis din care lumea s-aruncă,

Spre-un adevăr ce n-a fost scris.

 

Și totuși, din nimicul rece,

Un rost pâlpâie, vag, tăcut,

Poate că sensul vieții, nu se zice,

Ci doar se simte, fiind mut.

 

Еще ...

Arta mea…

Arta mea

este de-a tăcea

când sunt mort.

 

Arta mea

este de-a zâmbi

când sunt mort.

 

Arta mea

este de-a aduce lacrimi

unei femei

în inima mea

și sărutul căprioarei

când sunt mort.

 

Arta mea

este de-a pleca

în lumea paralelă

cu alți oameni

cu același nume

când sunt mort.

Еще ...

Deja vu

Un sentiment retrăit

Pecetluit de un clișeu,

Deja vu fu numit,

Căci revenea mereu..

 

Semne de întrebare 

În minte încolțeau;

A fi sau a nu fi,oare,

Din stele ce curgeau..

 

De ce urmele dispar

Amintirilor furate 

Și doar gândul bizar 

Bântuie în noapte?.

.

Și dincolo de sfârșit 

Spulberat în neființă,

De enigme copleșit 

Geme omul de știință.

 

Un tunel nedeslușit,

Orbit de strălucire;

Este oare plăsmuit 

Pentru nemurire?..

Еще ...

DEȘERT...

Întotdeauna m-am înveșmântat în cuvânt,
Și-am încercat să le-nțeleg pe toate câte sunt,
Ascultând cu ochii închiși, al lumii concert,
Am fost și sunt copacul înflorit în deșert...

Și am cântat cu sufletul ce am simțit,
Cu inima plină de of-ul de la asfințit,
Și orice am scris, indiferent de anotimp,
N-am vrut să mânii pe zeii din Olimp...

Și chiar de n-ar fi fost întâia oară,
Când, în zadar, deșertul mă-nconjoară,
Eu încă nu mi-am auzit în el ecoul,
Și nici nu mi-am primit în dar haloul...

Еще ...

De m aș găsi .

Voi pleca în lumea largă,

Doar cu mine și o desagă 

Unde pașii mă vor duce,

Purtăndu-mi stoic a mea cruce.

 

Poate norocu-mi iese -n cale,

Învărtindu-mă-n spirale;

Să -mi ghicesc al meu destin,

Să mă dezbrac de clandestin. 

 

Să mi găsesc rostul în viață, 

Strecurăndu-mă prin ceață, 

Valul mării să-l străbat 

Spre un tărâm uscat..

 

Unde visele pierdute 

Încolțesc din nou,vândute 

Sufletelor fără prihană, 

Rugându-se la o icoană.

 

Mă scotocesc prin buzunare, 

Să găsesc ceva valoare;

Hazardul Să mi -l tărguesc 

Din hoinărit Să mă trezesc. 

 

Еще ...

Mâna ce te mângâie

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

 

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

 

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

 

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

 

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

 

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

 

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

 

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

 

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

 

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍