Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Metaforic
Дата публикации: 20 декабря 2024
Просмотры: 203
Стихи из этой категории
Înger Desfrânat
Căzut din cer,
Stăpân pe tot ce-i viu,
Îngerul cu aripi arse ,
Cu dorințe aprinse,
Trăiește-ntre două lumi,
Pierdut și pustiu,
Cu inima rănita.
Prin nopți exclusiviste,
Își poartă măști de aur,
Stăpân pe lumea-ntreagă,
Dar captiv în iad,
Traume adânci îl bântuie,
În al dorinței laur.
Ziua își joacă rolul,
Noaptea plânge-n abis,
Prins între lumină și intuneric,
Umbrele îl ademenesc,
Dorința schimbării ,
Frământă mintea haină,
Sperând că-ntr-un târziu,
Va regăsi cerul mareț.
Puterea îl îmbată,
Sufletul e-n gheare,
Îngerul zdrobit,
Drumul său rătăcitor,
Vrea să scape de povară,
De dorințe arzătoare,
Să-și găsească pacea,
În cerul salvator.
Nedumerire
Nu știu dacă magice miracole
Trebuiau s-apară fără obstacole,
Sau destinul unei vieți triumfale,
Soarta să nu o scoată în cale.
Oare în calea destinului mereu
Va flutura în vânt ca un clișeu,
Sămânța presărată a speranței,
Aducând pe cea a siguranței?
De ce atunci când dorim în viață
O lume plină de toleranță,
Ne lovim și întâlnim intoleranță,
Și ne scăldăm în nesiguranță.
Atunci când visăm la fericcire
Ne-mpiedicăm de zădărnicire.
Suntem împinși spre buimăcire
Și ne afundăm în pipernicire.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Ce simti ?
Dar tu ce simți?
Chip de lut, străin, tăcut,
Inima la galop te poartă,
O lacrimă pe pământ căzuta,
Râuri a făcut de durere adancă.
Bântui singur, necontenit,
În căutarea unui dor pierdut,
Un înger de zăpadă-a venit,
Lângă tine liniștit s-a așternut.
În gheață sufletu-ți cuibărit,
Întrebi ce simt, de ce suspin,
Ah, cuvintele, arme-n asfințit,
Pentru un suflet mut, străin.
Cuvintele se sparg de ziduri,
Șoapte mute în noaptea adâncă,
Răsfrângându-se în ecouri surde,
Într-un abis fără de margini.
Pașii mei, greoi și stingheri,
Lasă urme pe un pământ rece,
Înghețat sub greutatea unui gând
Ce nu-și găsește alinare.
În oglinda ochilor tăi,
Caut o fărâmă de lumină,
Dar găsesc doar umbre
Ce se strecoară nevăzute.
Și totuși...
În acest vid tăcut,
Mă întreb, mereu și mereu:
Dar tu ce simți?
Lirism Calamburic
Întreaga lui creație ascunde
Frânturi de urme de manoperă
Ochii se udă,inima-ți tresare
Nu e doar lirică man,e Operă!
-
Averea lor de-o viață adunată
Banuti cu lei,toți numerar
Strigau unii după alții să se-adune
Nici nu știau ca banu-i nume rar
-
Înțelepciunea cică se obține greu
Cică-i mai "scumpă" ca o fostă
Valoarea o estimezi doar cand o pierzi
Înțelepciunea-i scumpă,dar si prostia costă
-
Filozofezi cuvinte greu de deslușit
În glas nicicând n-o să ajungă
Bagaje întregi de cunoștințe cari
Și totuși te rezumi doar la o pungă
-
El tot m-aleargă întreaga viață
C-un amărât de ceas se simte viu
Degrabă orele-s minute secundate
Mi-arată cât mai sunt pan' n-o să fiu
-
Ce-o să rămână dupa mine pe pământ
Sclipici,lumini,v-o spune EA
"A fost un simplu om ce a iubit"
Din dragoste cu drag o stea
Ființelor dragi
Voi, Suflete îngenuncheate
Cât îmi este dor de voi;
Ați zburat departe
Străini de azi și noi
Ce nu aș da ,ca să răzbat
Prin trecutul răpus
Pe aripi ce se mai zbat
Pentru timpul apus.
După inimi de cleștar,
Ce -mi plângeau amarul.
Și -mi șopteau cu har,
Umpländu -mi paharul
S -au risipit,nu le găsesc,
Căci s -au topit în zare;
Ființe dragi,eu vă iubesc
Până la ultima suflare!...
Ul
Înger Desfrânat
Căzut din cer,
Stăpân pe tot ce-i viu,
Îngerul cu aripi arse ,
Cu dorințe aprinse,
Trăiește-ntre două lumi,
Pierdut și pustiu,
Cu inima rănita.
Prin nopți exclusiviste,
Își poartă măști de aur,
Stăpân pe lumea-ntreagă,
Dar captiv în iad,
Traume adânci îl bântuie,
În al dorinței laur.
Ziua își joacă rolul,
Noaptea plânge-n abis,
Prins între lumină și intuneric,
Umbrele îl ademenesc,
Dorința schimbării ,
Frământă mintea haină,
Sperând că-ntr-un târziu,
Va regăsi cerul mareț.
Puterea îl îmbată,
Sufletul e-n gheare,
Îngerul zdrobit,
Drumul său rătăcitor,
Vrea să scape de povară,
De dorințe arzătoare,
Să-și găsească pacea,
În cerul salvator.
Nedumerire
Nu știu dacă magice miracole
Trebuiau s-apară fără obstacole,
Sau destinul unei vieți triumfale,
Soarta să nu o scoată în cale.
Oare în calea destinului mereu
Va flutura în vânt ca un clișeu,
Sămânța presărată a speranței,
Aducând pe cea a siguranței?
De ce atunci când dorim în viață
O lume plină de toleranță,
Ne lovim și întâlnim intoleranță,
Și ne scăldăm în nesiguranță.
Atunci când visăm la fericcire
Ne-mpiedicăm de zădărnicire.
Suntem împinși spre buimăcire
Și ne afundăm în pipernicire.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Ce simti ?
Dar tu ce simți?
Chip de lut, străin, tăcut,
Inima la galop te poartă,
O lacrimă pe pământ căzuta,
Râuri a făcut de durere adancă.
Bântui singur, necontenit,
În căutarea unui dor pierdut,
Un înger de zăpadă-a venit,
Lângă tine liniștit s-a așternut.
În gheață sufletu-ți cuibărit,
Întrebi ce simt, de ce suspin,
Ah, cuvintele, arme-n asfințit,
Pentru un suflet mut, străin.
Cuvintele se sparg de ziduri,
Șoapte mute în noaptea adâncă,
Răsfrângându-se în ecouri surde,
Într-un abis fără de margini.
Pașii mei, greoi și stingheri,
Lasă urme pe un pământ rece,
Înghețat sub greutatea unui gând
Ce nu-și găsește alinare.
În oglinda ochilor tăi,
Caut o fărâmă de lumină,
Dar găsesc doar umbre
Ce se strecoară nevăzute.
Și totuși...
În acest vid tăcut,
Mă întreb, mereu și mereu:
Dar tu ce simți?
Lirism Calamburic
Întreaga lui creație ascunde
Frânturi de urme de manoperă
Ochii se udă,inima-ți tresare
Nu e doar lirică man,e Operă!
-
Averea lor de-o viață adunată
Banuti cu lei,toți numerar
Strigau unii după alții să se-adune
Nici nu știau ca banu-i nume rar
-
Înțelepciunea cică se obține greu
Cică-i mai "scumpă" ca o fostă
Valoarea o estimezi doar cand o pierzi
Înțelepciunea-i scumpă,dar si prostia costă
-
Filozofezi cuvinte greu de deslușit
În glas nicicând n-o să ajungă
Bagaje întregi de cunoștințe cari
Și totuși te rezumi doar la o pungă
-
El tot m-aleargă întreaga viață
C-un amărât de ceas se simte viu
Degrabă orele-s minute secundate
Mi-arată cât mai sunt pan' n-o să fiu
-
Ce-o să rămână dupa mine pe pământ
Sclipici,lumini,v-o spune EA
"A fost un simplu om ce a iubit"
Din dragoste cu drag o stea
Ființelor dragi
Voi, Suflete îngenuncheate
Cât îmi este dor de voi;
Ați zburat departe
Străini de azi și noi
Ce nu aș da ,ca să răzbat
Prin trecutul răpus
Pe aripi ce se mai zbat
Pentru timpul apus.
După inimi de cleștar,
Ce -mi plângeau amarul.
Și -mi șopteau cu har,
Umpländu -mi paharul
S -au risipit,nu le găsesc,
Căci s -au topit în zare;
Ființe dragi,eu vă iubesc
Până la ultima suflare!...
Ul
Другие стихотворения автора
Casa cu amintiri
Eu odată am trăit,
Și încă mai trăiesc,
În casa părintească,
Unde mereu mă regăsesc.
Acolo e minune,
Acolo sunt amintiri,
Acolo este bine,
Unde am avut trăiri.
Grădini cu flori,
Cu fructe și legume,
Copaci și sus și nori,
Sunt de toate sunt anume.
Jucării și păpușele,
Mingiuțe și mașinile,
De tot acolo este,
În casa părintească.
Locuim noi toți,
Mama, tata, sora și eu,
Unde ne simțim mai bine,
Noi, familia noastră și mereu.
Aici se întâmplă doar minuni,
Aici mereu privesc,
Aici mă regăsesc,
În casa părintească.
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Socoteala între mamă și pui
Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el
Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .
Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse:
De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.
Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui, nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:
Să înveți bine la școală ,Vasilică!
Autor: Nicoleta Postovan
Mămica mea cea ideală
Ești o rază luminoasă,
Ce prin gânduri, se revarsă,
E scumpica mea mămică,
Pentru mine, lacrimi pică.
Nopțile-mi sărută fruntea,
Limpezâ-ndumi chiar și mintea,
Ea mă iubește,
Și mă ocrotește.
Casa cu amintiri
Eu odată am trăit,
Și încă mai trăiesc,
În casa părintească,
Unde mereu mă regăsesc.
Acolo e minune,
Acolo sunt amintiri,
Acolo este bine,
Unde am avut trăiri.
Grădini cu flori,
Cu fructe și legume,
Copaci și sus și nori,
Sunt de toate sunt anume.
Jucării și păpușele,
Mingiuțe și mașinile,
De tot acolo este,
În casa părintească.
Locuim noi toți,
Mama, tata, sora și eu,
Unde ne simțim mai bine,
Noi, familia noastră și mereu.
Aici se întâmplă doar minuni,
Aici mereu privesc,
Aici mă regăsesc,
În casa părintească.
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Socoteala între mamă și pui
Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el
Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .
Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse:
De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.
Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui, nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:
Să înveți bine la școală ,Vasilică!
Autor: Nicoleta Postovan
Mămica mea cea ideală
Ești o rază luminoasă,
Ce prin gânduri, se revarsă,
E scumpica mea mămică,
Pentru mine, lacrimi pică.
Nopțile-mi sărută fruntea,
Limpezâ-ndumi chiar și mintea,
Ea mă iubește,
Și mă ocrotește.