Стихи из этой категории
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Carne, sânge, suflet
1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui
Și cum sclipirea din ochi nu mai există:
Jumătate este, jumătate nu-i
Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...
2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,
A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,
Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,
Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?
3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:
O bucată de ceafă, suculența țâșnind.
Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;
Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.
4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!
Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?
Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece
Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!
5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?
Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...
Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?
Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...
6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem
Tăind, măcelărind, înghițind, defecând
Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem
Urând, invidiind, răzbunând, omorând...
7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?
Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?
Un trup, o formă, o ființă sau deloc,
Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?
8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb
Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești
Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb
Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Prea multă sensibilitate în italiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Troppa sensibilità
La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.
Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .
Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!
In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"
Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.
Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.
Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.
La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.
La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).
Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
Bătrâneţea nu este o povară
Bătrâneţea nu este o povară,
Nu este o haină grea.
Ea este o comoară pentru acei,
Care sănătatea o pot păstra.
Bătrâneţea nu este o povară
Ea este o cunună de Lauri.
Trimisă de zeii cereşti,
Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!
Bătrâneţea nu este o povară.
E un amurg frumos de vară
E un strop de rouă,
Este un început de cale nouă.
Bătrâneţea nu este o povară
Este o frumoasă melodie
Cântată la o chitară,
Este o splendidă poezie!
Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.
Bătrâneţea nu este o povară,
Este ca cerul presărat,
Cu mii şi mii de stele.
Другие стихотворения автора
Casă de vară !
Cred ,că nu întâmplător am ajuns într-o zonă izolată pe malul Siretului .
M-am legat de acel loc ,care în timp a devenit oaza mea de liniște și pace ,
și mișcare fizică ,a-și spune!...Sătulă de inactivitate ,de spectator t.v. de zgomot ,
de muzica modernă pe care nu o înțeleg ,ce -mi pătrunde din vecini propietari
tineri dornici de distracții Toată viața am fost activă .După orele de serviciu
mă ocupam cu lucru de mână ,activități ce erau în vogă pe atunci ;goblenuri ,
garnituri de macrame cu modele iscusite ,obiecte croșetate ,de la rochii ,
costume căciulițe ,mănuși ,fulare și altele .Am făcut de toate și mai știu încă
dar cine să le poarte?.Lipsa de activitate ,mă înbolnăvește !...Noroc că am o bibliotecă
mare și recitesc unele dintre cărți .Dar m--ar place să mă ocup de o grădină .
Dar unde pe terasa blocului? Am ajuns în zona Siretului și am văzut o căsuță
pe un maidan înconjurară de moluz și năpădită de buruieni , se vedea că-i părăsită
de ceva vreme .Am întrebat vecinii .
- A cui este căsuța asta ?
- E aproape abandonată
- Unde îl găsesc pe propietar?
- Cred că la barul de pe mal .E pescar ,și ca toți pescarii ,când nu-s la toană sunt la cârciumă
Găsesc ce caut . Un bărbat vonic și simpatic se ridică de la masă curios , de ce îl caut !...
Dle Badiu am auzit că vinzi casa din maidan? Badiu stă puțin pe gânduri și întreabă
-Sunteți rudă cu cumpărătorul lui Moraru?
- Da și mi-ar place să fiu vecin cu el .
-Știți , că eu am vrut să o vând mai demult ,dar ffnd așa izolată și înconjurată de
gunoaie ,nu a înteresat pe nimeni .
-Acum eși hotărât? .Batem palma?
-Da, nu am mai fost demult acolo ,eu am un container, acolo ,zice el arătându-mi cu
mâna ceva mai încolo .
- Renunț la ea ,acolo e mult de muncă ...
- Și cât vrei pe ea ?
-Nu cred că cer prea mult ,dacă zic cinzeci de mii !
-Uite ,zic și eu ca tine .Bine?
-Ai ceva în ea?
- Tot ce e acolo ,e de aruncat .Restul l-am dus la baracă .
- Atunci ,ai o cheie ?
- Nu ușa e legată cu o sârmă .
- Bine mâine vin cu banii ,facem o chitanță de mână ,
știu că nici tu nu ai acte și afacerea e gata .
DORUL
Bolta e plină de stele
Si noaptea-i calmă sub ele,
Șoapte fredonez ușor
Și te chem iubit-o ,că mi-e tare dor.
Însoțit de lună doru-mi pribeag
Se așterne chiar la tine în prag
Să-ți păzească în liniște somnul
Și vise frumoase să dea domnul.
DIALOG CU FIUL MEU
- prima parte-
Ceia ce părea la început doar un zvon s-a dovedit a fi
un adevăr de temut: virusul COVIT -19, spune mama.Am
fost atenționați, sfătuiți ,apoi obligați să ne izolăm să stăm în
case.Calendarul din perete arăta că a venit luna martie ,apoi
aprilie,deci a venit primăvara.
-Așa e mamă, îmi amintesc,răspune fiul.Cum ai făcut față?
-Fiind o fire activă, șitii că am o căsuță de vară cu grădină
mare pe malul Siretului ,am simțit nevoia să găsesc soluții și să merg
acolo.Voi copii mei nu voiați să mă știți aclo izolată , doar cu bătrâne-
țea și metehnile ei A fost greu să vă conving să mă duceți acolo.Dar
odată ajunsă ,aveam mereu ce face Zi-lumină eram pe afară ,intrând
în casă doar pentru odihnă.Acea mică gospodărie semâna mult cu cea
în care am copilărit :fără apă curentă,fără lumină electrică ,fără televizor,
fără frigider.Acum mă duce gândul la modul de viață al părinților mei
Fără toate acestea nu i-am văzut supărați pe soarta lor și eram cu toți
fericițiAici eu mă ocupam doar de grădina de legume și de florile care îmi
bucurau privirea.
-Dar ai pătrat legătura cu noi?
-Bine înțeles ! voi îmi făceați cumpărăturile!...știi și tu că am copii
buni ,nu mă pot plânge dar singurătatea se simțea !...Voi aveați serviciile
și viața voastră.Așa că ,trăirile ,gândurile și amintirile ,le duceam singură
Ăm început să notez totul pe un caiet,fără retușuri ,neavând intenția să le
public vreodară.
-Și cum ai ajuns să le publici ?întreabă curios fiul...
-L-am cunoscut pe ziaristul Mircea Ionescu ,căruia i-am mărturisit
cu ce mă ocup în timpul liber.Mă pomenesc peste câteva zille cu un telefon.
- Am citit tot ce si scris și vreau să te întreb ,dacă îmi dai voie să
le public.Bineînțeles ,am selectat ce mi s-a părut mai bun și îmi ajunge pentru
o carte Când ne întânlim cu prieteni comuni, avem acum un nou subiect de
discuții:-Ce ai mai scris? Ce teme te inspiră?,Pe când o nouă lansare?După un
an a fost lansarea cărții - Fata bibelou- proză scurtă
-Datorită prieteniei cu regretatului publicist și omului de mare va
loare,am avut bucuria să public cele două cărți.
-Și acum ,la pensie? Cum îți petreci timpul? întreabă fiul
-Acum, la pensie și în mijlocul naturii,pe malul Siretului,unde peisajul
este minunat ,sufletul meu se încarcă de seneibilitate.Nu pierd nimic din ceiace îmi tre-
ce prin minte, și notez totul pe un caiet.Asfel ,am adunat manuscrise pentru încă o carte
de poezii și una de proză.Eu însă încerc să te provoc la discuții mai lungi ,și să înțeleg cu
ce îți încarci gândurile și planuri ai.Te văd adesea posomorât și mă simt datoare să-ți
arăt că viața poate fi frumoasă dacă te bucuri de lucrurile mărunte,dacă râzi sau măcari
zămbești în fața necazurilor și încerci din nou acolo unde ai greșit.Uneori parcă vrei să-mi
arăți că ești distant și că ai un viitor încert,De ce oare ,te temi de vremea când și tu vei fi
pensionar?Să știi ,că și atunci poți să te ocupi cu ceva util.Voi sunteți prea absorbiți de tele-
vizor ,internet, telefoane. Caută alte preocupării: excursii,pescuit,grădinărit sau o mică afa-
cere unde să ai contact cu lumea,să nu rămâii doar cu gândurile tale. Știu că ai câțiva
prieteni din liceu ,mai țineți legătura?
-Da , mamă,mă bazez pe prietenia unora.Cei care au familii sunt mai ocupați și ne
întânlim mai rar.Dar mai sunt și niște burlci ca mine ,cu care îmi face plăcere să mă întănesc.
-A m înțeles că sunteți o generație care mai aveți câțiva ani până la pensie V-ați
gândit ce veți face? sau nu v-ați făcut încă nici un plan?
-Mamă , dar pe tine nu te-am auzit niciodată că te plictișești ...cum reușești?
De câți ani ești pensionară? întreabă fiul
va urma -
i pănă la pensie V-ați
găndit ceveți face?
Mă închin !
Mă închin ție greu pământ
Purtător de oase...
Mă închin ție mare adâncă
Cu izvor în stâncă ...
Mă închin ție cer sihastru ,
Pentru omenire ...
Omenirea-i judecată
Pentru jaf și crime...
Și mă rog la Dumnezeu
Să clădească un OM NOU !.
Ora 3,23 !...
În noaptea de sâmbătă spre duminică ,dormeam profund
în camera mea ; aud o voce imperativă ,destul de vibrantă...
-Tantusa!...
Pur și simplu am sărit din pat,m-am desmeticit ,am aprins
lumina...liniște ...chemarea venise din camera alăturată.Era
vocea clară a nepotului meu Cătălin ,care locuiește în Îns.
Baleare -Palma de Mallorca .E singura persoană care îmi spune
așa :Tantusa ,când a început să vorbească,iar eu am primit
cu drag noul nume ,care are o cu tot altă rezonanță când îl
aud .Recunosc că inima a luat-o la trap ,am mers prin toată
casa ...încă îi auzeam chemarea ...Am ieșit pe terasă ,în jur
liniște profundă ,doar din cer cădea o ploaie liniștită în pică-
turi mici .Sigur că ....caut o explicație ...dar rămân fără răspuns!...
CÂNTĂ CUCUL
Știri venite către seară,
Iz de nouă primăvară
Naște cercuri colorate
Tipărite ca într-o carte.
Flueră pala de vânt
Eveniment trecător
Raza scântee în soare
Ici și colo flori apare.
Cântă cucul într-o vâlcea
Imortalizată-i clipa.
Totu-i feriee,minunat
Acord fin în cer înalt.