Carne, sânge, suflet
1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui
Și cum sclipirea din ochi nu mai există:
Jumătate este, jumătate nu-i
Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...
2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,
A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,
Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,
Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?
3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:
O bucată de ceafă, suculența țâșnind.
Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;
Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.
4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!
Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?
Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece
Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!
5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?
Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...
Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?
Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...
6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem
Tăind, măcelărind, înghițind, defecând
Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem
Urând, invidiind, răzbunând, omorând...
7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?
Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?
Un trup, o formă, o ființă sau deloc,
Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?
8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb
Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești
Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb
Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Bogdan Cumpănașu
Data postării: 13 noiembrie 2022
Vizualizări: 2226
Poezii din aceiaşi categorie
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Din făgașul inimii
Rută prea anevoioasă
Spre zarea de acasă,
Printre visele scăldate
De ape ,-nvolburate.
Drum bătrân și ostenit
De iluzii bântuit,
Unde dorul mă strigă
Și cerul stă să curgă..
Cărări întortocheate
De lacrimi irigate,
Din ochii ce se sting
Și -n urmă se preling...
Destine -nșelătoare
În exil sub soare,
În frământari se frâng
Și sub gene plâng...
După amar de vreme,
Calea care geme,
Pe al inimii Făgăs
Mă cuprinse pătimaș..
"Pielea oranj"
"Acolo e liniste/acasă s-a luat curentul și lampa e un trandafir incediat/Ieri au ingropat-o pe Raluca/in sicriul ei mic și dantelat a rămas duhul sfânt/,intr-un felinar cu licurici/pielea ei oranj atingea toate ,profețiile pamantului/De -acum nu mai am prieteni la,scoala/colegul de banca ma va privi /oblic,mâinile mele vor sta la,spate /și vor numără 6 luni."
Viaţa ca o scenă
Nu vrem să fim actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.
Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.
Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..
Pe scenă lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.
Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.
Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Din făgașul inimii
Rută prea anevoioasă
Spre zarea de acasă,
Printre visele scăldate
De ape ,-nvolburate.
Drum bătrân și ostenit
De iluzii bântuit,
Unde dorul mă strigă
Și cerul stă să curgă..
Cărări întortocheate
De lacrimi irigate,
Din ochii ce se sting
Și -n urmă se preling...
Destine -nșelătoare
În exil sub soare,
În frământari se frâng
Și sub gene plâng...
După amar de vreme,
Calea care geme,
Pe al inimii Făgăs
Mă cuprinse pătimaș..
"Pielea oranj"
"Acolo e liniste/acasă s-a luat curentul și lampa e un trandafir incediat/Ieri au ingropat-o pe Raluca/in sicriul ei mic și dantelat a rămas duhul sfânt/,intr-un felinar cu licurici/pielea ei oranj atingea toate ,profețiile pamantului/De -acum nu mai am prieteni la,scoala/colegul de banca ma va privi /oblic,mâinile mele vor sta la,spate /și vor numără 6 luni."
Viaţa ca o scenă
Nu vrem să fim actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.
Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.
Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..
Pe scenă lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.
Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.
Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Alte poezii ale autorului
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!
Băltoaca Vieții
I. O simt... captiv în viață sunt:
Răsărit, amurg, asfințit, noapte,
Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...
Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...
II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.
Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...
Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.
Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!
III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?
Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,
Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...
Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.
IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci
Și te gândești la alții unde sunt și ce au
Și tragi în aer piept și... taci
N-am putere, n-am voință...doar stau.
V. Că-n viață vrei și ești învățat
Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...
La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?
Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?
VI. Da, natura ne arată că totul e legat!
Și lupul, și oaia, și pasărea și omul
Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat
Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!
VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi
Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!
Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,
Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!
VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit
Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!
Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit
Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!