Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan

Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am

Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer

Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu

Uneori ma termină sentimentul de tristețe

Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe

Uneori nu ma pot simți decat judecat 

Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.

Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.

Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.

Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.

Suflet drag, 

De emotii noi fiinta e săgetată

O simtire halucinantă

Din cord purtată 

Și o întrebare cugetată

Spre univers dizolvata 

Ce samanta plantez , 

În astă viata ? 

O fi de fericire radianta ,

Sau de zambet trist ? 

O fi o iluzie ,

Sau trăire pentru un vis ? 

Tot ce stiu pana acum 

Este ca printre dunele de vant 

Sint doar un bulgare de pamant ...

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?