De unde stiu ?

Dorul mă apasă 

Simt că nu îți pasă

Căci dragostea noastră

E ca o piatră

Greu de cărat 

Gandindu-mă stau în pat

Reflectez la tot ce am aflat

Dar ce păcat

Că tu ai uitat

Tot ce a fost mai frumos

Când spuneam duios

Te iubesc..

Mie dor de tine,de atâta timp

Lucrurile aș vrea să le schimb 

Să nu mai plâng, când te visez

Și mii de scenarii să-mi imaginez

Cum pe ușa tu intri iar

Pentru mine ar fi ca un dar

Cadoul cel mai perfect,

Ești tu , chiar și defect

Incerc din suflet să izbutesc

Pentru ca fără tine, mie greu să trăiesc

Și ai ajuns să-mi fi lună și soare

Chiar nu mi se pare..

Ochii tăi căprui, m-au fermecat

La inimă m-au atacat

Buzele tale moi si fine

Să le tot sărut îmi vine..

Inima ta minunată

Deși nu mai e ca altă dată

O iubesc și o voi iubi..

Din adâncul inimii..

Copil as vrea eu sa mai fiu

Sa nu am griji, sa nu mai stiu,

La mama, tata sa tot fiu.

Sa nu am griji, sa n-am nevoi

Sa fiu acolo langa voi.

Cu mic cu mare sa-nvatam

Ca viata noastra-i ca un pom.

Crestem mari si ne-nflorim

Dar nur stim de ce muncim!

Nu ți-aș fi răpit prea mult din viată, 

Doar două secunde, să-ți spun că te iubesc 

Și cum în amintirea ta îmi doresc să putrezesc, 

Doar că e întuneric si gândul e în ceață. 

Mi-am permis să fur momente doar ca să te privesc 

Și cum „dulceață” era alintul meu firesc, 

Dar nu mi-e dor, de clipele deja înfipte în trecut. 

Ci doar regret că după tine am rămas tăcut. 

Mi-ai luat și glasul și privirea 

Mi-ai luat și capul să mă pierd cu firea, 

Să mă târăsc, spre al naibi tărâm al fericiri 

Dar mă agăț in spini toxici ai iubiri. 

Mașina de scris s-a uzat...s-au,

Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or, 

Cerneala-n călimara s-a uscat...și,

A trecut, o vreme...

De când n-am mai atins acel, alinator.

Ce-o fi dacă n-aș exista? 

Ce-o fi dacă n-ar exista? 

Păi, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur...

Acei ochi, n-o fi, 

De o nuanță pur celesta...și,

Încremenind privindu-i, 

De zici ca ești tu prințul timp —

și ea prințesa.

Acele mâini, n-o fi,

De e o mătase pur regală...și,

Profund diamantizate, de zici —

Că ești lângă Jwaneng. 

N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină, 

Netedă și lină, 

Ce-ți injectează adânc în venă, 

Serotonină — doar, atingând-o.

Si dacă toate astea, 

Adunate — fac cât o lume pentru mine, 

Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…

Daca Ea n-ar exista?

[…]

Pai, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur[…]

N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea, 

Aș fi doar eu, singur, în univers...

Fără sens. 

Am început sa idealizez iubirea

Dându-i substanța făurită-n moarte,

Ca un fier ce se îneacă

Prin flăcări zgomotoase!

O privesc scârbit și hedonist,

Ca o singură consecință

A unei suferințe înșelătoare!

Observ timpul cum îmi scurge

Clepsidra spartă într-un spațiu umed,

Părând totul dizolvat

Prin cioburile sângerii

A unei patimi universale,

Fără să mai cunoască vreun atribut.

Pierderi infinite,

Lăsate concise

Într-un minimalism dependent.

Prea multe răni într-o luptă neclară

Ce-și are rezumatul într-un pumn de țărână.

Ne-am desprins dureros,

Fără vreo hartă sau vreo busolă

Compasul rămânând neutru.

O lume confuză,

Nimic special,

Ce-și așteaptă călăul

Cu fața descoperită.

Pan’ la pedeapsă

Drumul e lung,

Când judecata se plimbă

Într-un viitor trecut.

Prezentul e vis!

Iar clipa-i vândută,

Nimic nu a fost,

Deși tot este acum!

Aștept să clipesc

In iadul edenic,

Nepăsător întrebând,

Din ce parte să mușc?

Drăguț A.V.

Te caut, Muc, prin fiecare colț al casei,

unde pașii tăi mici se-auzeau ca niște clopoței.

Pe pervaz e urme de lăbuțe și de vise,

și-un dor care nu tace, oricât de blând îl legănam în piept.

Te văd pe geam, cum stăteai ore-n șir,

privind lumea cu ochii tăi verzi și adânci,

curios de vânt, de frunze, de păsări,

de viața care te chema mereu afară,

unde libertatea mirosea a iarbă și lumină.

Ai fost un motan blând, dar năzdrăvan,

cu suflet mare în trupul tău mic,

cu inimă de leu și pași de abur,

cu curajul de a iubi lumea întreagă,

chiar dacă lumea, într-o clipă, te-a trădat.

Ți-a plăcut să explorezi, să cauți, să simți,

să prinzi raze de soare și miros de drum.

Ți-ai făcut un program la care mâncai,

și știai când vin acasă —

pentru că mă așteptai mereu,

cu ochii tăi verzi, aprinși de bucurie.

Îți plăcea să dormi la soare,

să frămânți biscuiți cu lăbuțele moi,

să torci ca o melodie care îmi vindeca ziua.

Îți plăcea să mergem cu mașina —

stăteai cuminte, privind pe geam,

ca și cum lumea întreagă ți se așternea la picioare.

Ai căzut cândva din pom,

și ți-ai spart câțiva dințișori,

dar te-ai ridicat, Muc — curajos,

cum doar tu știai să fii,

cu o privire care spunea:

„Sunt bine, doar am vrut să zbor puțin.”

Când câinele lătra afară,

îți ridicai capul brusc,

căutându-mi privirea,

crezând că vin.

Și, Doamne, cum îți sclipeau ochii atunci,

ca niște lumini verzi într-o lume gri.

Zgarda ta e acum pe masa mea,

o păstrez ca pe o relicvă de iubire.

E rece, dar parcă mai poartă căldura ta,

mirosul tău, atingerea ta, timpul nostru.

Uneori o țin în palmă și te simt acolo,

ca un ecou care nu vrea să plece.

Muc, suflet liber,

ai fost un vis cu blană neagră,

un strop de magie care a trecut prin viața mea,

lăsând urme de dragoste și curaj.

Ai fost lumina din serile mele grele,

și liniștea din nopțile fără somn.

Știu că lumea te-a luat prea repede,

dar știu și că nu te-a putut lua de tot.

Ești în mine, în amintirile mele,

în felul în care privesc cerul,

în fiecare gând bun, în fiecare lacrimă.

Acolo unde ești acum,

sper că e iarbă moale și cer cald,

sper că alergi printre umbre de fluturi

și dormi pe pervazul unui nor,

făcând biscuiți pentru stele.

Și dacă vântul adie ușor,

și perdeaua se mișcă fără motiv,

eu știu că ești tu, venind să mă vezi,

să îmi spui că ești bine,

și că încă mă iubești,

cum și eu te iubesc —

pentru totdeauna.

"Viața templul timpului"

Tu inimă din ceasuri

Cu pulsul ticăind 

Ce-mi tot pompezi 

In timp, secunde-n infinit 

Tu inimă din ceasuri 

Să-mi ticăi,multe veacuri, multe 

Vreau timp,vreau viață 

Milenii să-mi ajungă.

20:15

26.04.2024

Florin Ristea

Ceață

Merg grăbit în ciuda libertății,

Spre tot ce gândurile-mi pictează,

Munți de realizări, asta e vocea sorții,

Îmi spune, doar asta contează...

Dar de ce nu sunt fericit?

Sunt, dar diferit,

Cum adică e drăguț când ma auzi mințind?

Asta simt, nu pretind,

Sau asa cred, stai, asa am fost mereu,

Parca nu... oprește-te, culoarea,

Se scurge, nu mai beau, nu mai vreau,

Ba da, îmi place starea,

Pensulă dispare, o vreau înapoi,

Dispari haos, acum sunt in pragul vieții,

Credeam ca-s întreg, incep sa ma-ndoi,

De ce e totul în ceață în spatele porții?

Un univers se stinge-

incet,povestea vietii

noastre,

Dar ce frumos a

existat,creand mirifice- astre,

O lume cade in abis,cu

sentimente,ganduri,

Dar undeva rämâne scris,într-un trecut albastru,

Puternic,fiecare vis, ca un

concert maiestru...

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

Arde, arde...

De ce simt sufletul încurcat

Și niciodată nu pot să-l desfac?  

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.  

Nu suport nicio privire,  

Nu aștept multă iubire.  

Vreau un sanctuar să am  

Și din cerc să nu dispar.  

Refren:

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.  

Cât timp voi îmi dați târcoale,  

Nu ascult cuvinte goale.  

Cât voi spuneți zgomote,  

Nu privesc trupurile.  

Dați-mi pace! Nu vă văd!  

Stau în cerc și contemplez  

Liniștea ce o găsesc  

Şi eu vreau să o păstrez

O țin strâns la pieptul meu

Apă limpede și clară,

Seninătatea cea amară!

Refren:

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.  

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.