"Nosce te ipsum!"

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

Imi plac toți O..cei care sunt treji,

Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul. 

Și doar in acel oricare moment din noapte,

Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.  

Imi plac toți M..care au ceva de spus, 

Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați, 

Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..

Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie

Imi plac toate F..cele ce-s discrete,

Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate

Ce dintr-o timidă privire transimte

Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele. 

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Cum trece timpul, când eşti neghiob

Şi laşi totu-n urmă fără de rost

Cum trece timpul când eşti grăbit

Cu atâtea speranțe de împlinit

Cum trece timpul când eşti educat

Dar încă atâtea de învățat

Cum trece timpul când eşti sărac

Şi din rația ta doar copii-au mâncat

Cum trece timpul când eşti bogat,

Dar nimic nu-i de-ajuns, anturajul drogat

Cum trece timpul când eşti copac

Şi tot stai locului nestrămutat

Cum trece timpul când eşti cocor

Şi zborul te poartă prin zări si prin nori

Cum trece timpul când eşti prădător

Şi vânatul e în goana unui ultim fior

Cum trece timpul Lui Dumnezeu

În lume, în Univers şi în sufletul meu

Şi cum stă timpul în loc, nemişcat,

Ca ceasu-n perete de cui agățat.

Suflete,melancolia ta mă tulbură..

Oare de ce s-a născut?

Poate pentru că e toamna,

Poate pentru că oamenii ce pleaca

Îmi ravasesc gândurile

Facandu-ma sa vad umbrele apusului,

Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..

Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,

Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,

Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,

Că ultima filă din cartea vieții e tristă

Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,

Sau poate doar pentru că sunt eu..

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,

Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!

Şi nu e pe lume soare

Sã arate cât de mare

Este dragostea pe care

                   Ţi-o nutresc!

Tu în casa noastrã strâmtã ai venit

Cu ales şi scump şi vesel ciripit!

Anii repede zburarã,

Uite cã eşti domnişoarã

Mândrã, ca o lãcrimioarã,

                    Negreşit!

Au trecut aşa de multe primãveri

Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!

Lasã supãrarea, lasã,

Fii cu inima voioasã

Noi nu stãm mâhnirii-n casã,

                    Prizonieri.

Ape tulburi se revarsã în puhoi,

Greutãţile dau iama peste noi!

Tare-ar vrea sã ia cu ele

Taine, doruri, toate cele,

Sã ne facã zile grele

                    Mai apoi.

Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,

Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!

Şi sã ai grijã de tine,

Sã n-ajungi în mâini strãine

Sau de râs şi de ruşine

                    Urzitor.

Vine vremea sã ne întâlnim din nou,

Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!

Trandafiri şi lãcrimioare,

Şi muşcate solitare,

Rãsunând în fiecare

                    Un ecou...

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

Mai demult, strãmoşii noştri

Erau simpli şi modeşti:

Mâncau brânzã şi slãninã,

Purtau nume româneşti.

Dar veni modernizarea,

Ca un tãvãlug, din Vest:

Nu mai recunoşti românul

Nici în vorbã, nici în gest!

Nu mai ştie spune: "Bunã!"

Ci, "Hello!" şi "How are you?"

Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",

Cât şi "No!", în loc de "Nu!".

Bând un pumn de apã rece

- Fãrã sã fim provocaţi -

Ne prostim, pe zi ce trece

Precum "Geniul din Carpaţi".

Dacã vechea pãlãrie

O purta spre-obrazul stâng,

Astãzi poartã-n cap o creastã,

Cu "allurã" de nãtâng!

Nu mai pot lucra românii

Dacã nu primesc un "like";

Nici la stânã nu se urcã

Dacã n-au adidaşi "Nike"!

Cel ce-şi învelea piciorul

Cu obiele de viţel,

Poart-acum haine de firmã:

Numai DIESEL vezi pe el!

Sã ne vadã Cuza-Vodã

Ce figuri avem în cap! ...

Ne-ar şi înjuga îndatã

La un car fãrã proţap!