"Nosce te ipsum!"

Trecut-au anii peste noi

Ca apele, la vale.

Şi ne lăsară, mai apoi,

Doar umbre lungi şi pale.

Trecut-au anii, aşadar,

Ca vânturi peste lanuri,

Ce-au spulberat din calendar

Nenumărate planuri...

Trecut-au anii... lung şirag

De fluturi şi mărgele

De temeri şi de frământări

Din ce în ce mai grele!

Trecut-au anii, cânt de dor

Cântat în graba mare

Cu cei care trăiesc şi mor

Pierzându-se-n uitare.

Trecut-au anii... cânt prelung

De păsări, prin coline;

Aş vrea să fug şi să le-ajung

Dar ele fug de mine...

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Au înflorit salcâmii pe la noi;

Se-aud în toate curţile, poveşti,

Lãtrat de câini şi behãit de oi,

Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!

E linişte acum. Şi pace e,

Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,

Ce ne-a împins în grea mizerie

Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.

Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,

Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!

Doar firul bolii, adunat pe fus,

Doar el a mai rãmas singurul gost.

Şi cine ştie-n anii care vin,

Poate cã se va mai schimba ceva...

Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!

Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!

29.05.2022, Zgorzelec, PL

Pentru ce traim?

Nimeni nu stie

Care raspunsul sa fie

Oare ca sa ne iubim?

Pentru ce traim?

Multi au speculat

Altii ne-au sugerat

Poate sa suferim?

Pentru ce traim?

Cu totii ne-am gandit

Intrebarea-m rasucit

Solutia s-o gasim

Pentru ce traim?

Raspunsul l-am aflat

Si apoi vi l-am dat 

Traim ca sa murim

i reading one book,

You're watching her now, too,

Who are the pink and green?

Why say, day, today, and seen.

Nu mi-am dorit perfecțiune-n viața mea,
Doar adevărul descoperit de orice perdea,
Doar o egală măsură, fără doar și poate,
Echilibrul greu de găsit în tot și în toate...

Nu mi-am dorit cuvinte grele sau ușoare,
Nici gesturi inutile ori lipsite de onoare,
Să văd din umbre grija ta cu claritate,
Că șoapta plină ți-e de sens și sensibilitate...

Am tot cedat și-n urmă m-am lăsat pe mine,
Până ce cuvintele mi-au devenit străine,
Am risipit ceva ce nu m-am așteptat,
De mine însumi m-am îndepărtat...

Așa că-ntr-un final am renunțat și am tăcut,
Uitând durerile care m-au înțepat acut,
Lăsându-mi rănile să doară-n continuare,
Totuși sperând la o ultimă rază de soare...

Și înălțat către stele, din străvechi zăcăminte,
Mă voi privi la fel cum am făcut-o și-nainte:
Strălucind tăcut, eliberat de orice apăsare,
În lumina nestematelor strălucitoare...

Am dat tot! Tot! 

Ce este mai scump decât aurul sau mai dorit decât ciocolata, ce este divin și nu se poate compara cu nimic în  acest univers? 

Este cea mai mare comoară care poate dăinui în mintea și sufletul unui om. 

Este întregirea și unirea familiei cerești.

Îmi lipsește….as da timpul înapoi, aș derula mai repede în viitor pentru ca în prezent știu sigur ca nu este. 

Oare cat va mai dăinui chinul acesta care cuprinde întunecimea și totul.

Este gol și în același timp plin, este dezorganizat, dar în același timp vezi ceva pus la locul lui, este ultima lacrimă înainte de a seca totul în mine. 

Și trezește-te căci nu mai este….. asta să fie pentru ceva ce a fost sau ai gândit, sau pt altcineva? 

Strig către tine, te rogu te să te mai îndrepți și către mine, nu-mi lua de tot liniștea!

O clipă să mai pot fi ea….caci în zadar va fi totul și nu voi reuși.

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…