BILET CĂTRE NEMURIRE

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

    Sfârşit-am pribegia;
    În braţele tale,
    adânc m-am lăsat, 
    cuprins de nostalgia, 
    crângurilor verzi,
    lăsate-n urmă...
    
    Sfârşit-am pribegia... 
    şi buzele tale, 
    din nou le-am regăsit, 
    aşteptându-mă, 
    pecetluite de ultimul,
    meu sărut...
    
    Sfârşit-am pribegia,
    şi ca un ultim vers de blues,
    peste sufletul tău am curs,
    peste ochii tăi adânci,
    peste buze, pe trup,
    înfrânt, îngenunchiat...

    m-am dus...

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

    Inspirate-aceste rânduri,
    sunt de ochii tăi, iubito,
    c-am citit în ei anunţul
    ploilor, încremenite-n jad...
    - lacul se-mpietreşte-n pripă 
    gândurile mate-s în zadar -
    
    Aceste versuri, însă, 
    vor arde în tăcere, 
    căci ochii tăi, iubito, 
    provoacă-n jurul lor durere... 
    şi rănile-adânci trecute,
    se redeschid în sânge,
    spre marea mea dezamăgire...

    Amurgul, din tăceri, coboară greu în mare, 
    Întunecându-mi calea, cu umbre trecătoare.
    Am rătăcit pe ţărmul fuioarelor de nor, 
    Topit în adierea visării-n care mor... 
    
    Şi preţ de-o clipă, oprit-am să respir, 
    Mireasma nopţii, ce-i risipită în zefir. 
    Căci în lumina lunii, am strălucit rubin, 
    Ce se înneacă-n sânge, vâscos şi cristalin... 
    
    Şi cum stăteam, gândind la cerul plin de stele... 
    Sclipind în şirul destrămat al gândurilor mele... 
    Am ezitat în van, căci nu vroiam să-l rup, 
    Trădat de neputinţă şi chiar de propriul trup... 
    
    Ca-ntr-un final probabil, sau început de soare, 
    Ce curge ca o lavă, mustind întreaga zare, 
    Voi sparge creuzetul culorilor stelare: 
    Din moarte, voi renaşte mareele solare…

Am fost in Rai acum o zi.

Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,

iar eu nu am putut să-L refuz.

Am luat trenul de la ora 5,

în speranța de a sta cât mai mult acolo,

poate de a face și niște fotografii.

Dar mi-am uitat telefonul.

Tot drumul m-am gândit la această invitație,

și cum de El m-a ales pe mine.

Când am ajuns,

mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.

Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,

pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.

M-a poftit înăuntru,

și am băut ceai, stând turcește,

pe un nor.

“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.

“Rea.”, i-am răspuns.

Ore în șir, ziceam eu,  i-am argumentat de ce,

și când l-am întrebat cât este ceasul,

mi-a spus că au trecut milenii.

Nu card la rol, minim,

Amar, oare... e trac, numim.

Ta-da, singur, nu iar atacata,

O, sar anul al blog-atașata.

Nu neg lamina, e fel rar,

El are ac supus, nu radar.

Drag, vals, sus ruj, sud e cojoc,

Eram potop masiv, nu caiac.

Mare potop, visam un caiac,

Gard slav, sus jur, dus e cojoc.

 Le era ca supus — un radar,

Un gen animal, e lef... rar.

O ras luna... la glob atașata.

Rug ni s-a dat, un rai atacat a.

Rama era o carte, un minim,

Un drac al lor... minim.

P.S: Acest poem este special prin structura lui. Primele două strofe sunt scrise de sus în jos, de la stânga la dreapta, iar ultimele două sunt aceleași versuri, doar că scrise de jos în sus, de la dreapta la stânga. Este, probabil, singurul poem scris complet în oglindă din România.

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              

Slăbim împreună și creștem,
ne naștem orbiți de ce nu știm.
Te știu, dar nu ne cunoaștem,
simțim ura și iubim…

Prin refren atingem atingerea.
Sinergia, ca o verigă slabă, zăcea,
iar ea spunea că aiurește, prostește,
naște și mișcă — ura o-nvrăjbește.

Urla pe ritm și cânta suspinând,
când, visând, mișcai, secând
scenarii pe timpi, dependent de ceas.
Strig la limbi, ghidat de compas.

Vânez, vizitiu vinovat, voalul —
alintat, volatil, precum secretul.
Sintetizat urât, purtat cu griji, slăbit,
virat, privit, realmente copleșit de zâmbit.