1  

BILET CĂTRE NEMURIRE

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...


Category: Philosophical poem

All author's poems: Shadow Man poezii.online BILET CĂTRE NEMURIRE

Date of posting: 3 August 2025

Added in favorites: 1

Timp de citire: ~2 min.

Views: 761

Log in and comment!

Other poems by the author

TE CHEM

    Te chem. Îți scriu să vii desară,
    Și să-mi pășești curat pe suflet...
    În șoapta nopții, umbrită cu sfială,
    Aș vrea să fiu din nou complet...
    
    Dar tu nu-mi vii, dar tu nu-mi vii...
    Ori poate iarăși m-ai uitat...
    Acum tresar, rătăcitor, în zor de zi,
    Golit, și trist, și-nfrigurat...
    
    Căci te-am chemat cu dor în sânge,
    Dar tu nu vrei să știi și n-ai habar...
    Cum inima, tăcută, mi se frânge,
    Tânjind după sărutul tău amar...

More ...

ADAGIO PENTRU SUFLET

Vezi tu, afară plouă ne'ncetat,
Din cerul crud, se varsă marea,
Nici nu mai știu de-i zi sau înserat,
Că întunecată-i toată zarea...

Copacul din grădină-și urlă neputința,
Nebun, frângându-și ramurile grele,
Pe cer își stinge-n fulger neființa,
Iar timpul a tăcut, sub tunete rebele...

Și bate vântul tare-nspre fereastră,
De geme-n disperare toată casa,
Nevolnic, amuțit, de liniștea măiastră,
Beau ceai de tei să îmi alin angoasa...

Eu știu că-n umbre grele-am risipit cuvinte,
Dar ca tabloul să devină un întreg complet,
Din ploaie și tăceri, am să-mi aduc aminte,
Această clipă... un adagio pentru suflet...

 

More ...

DINTRE TOATE...

Dintre toate pe câte le știu despre lume,
Dacă-ar trebui să aleg un lucru anume,
Pe care să-l simt că-i doar al meu,
Dorul de tine îmi trece cel mai greu...

Căci numai umbra mea te știe cel mai bine,
Fiindu-ți umbră cum tu ești pentru mine,
Izvorul nesecat ce umple o cascadă cu lumină,
Din care beau și mă îmbăt fără vreo vină...

Și dintre toate clipele trecute în amurg,
Pe care le-am simțit încet cum curg,
Dacă-ar trebui s-aleg dintre ele numai una,
E cea în care amândoi ne-am contopit cu luna...

 

More ...

PENTRU TINE

    Pentru tine s-a zbătut,
    în închisoarea coastelor mele, 
    o floare-albastră, o floare hău, 
    în care m-am rătăcit în van
    căutând umbra pasului tău,
    jinduind după urma fiinţei tale.
    Şi-am alungat din mine, 
    păsări speriate,
    de mult prea înaltul cerului tău...
    şi-am privit în sus,
    cu teamă şi emoţie,
    atingerea ta, atingerea sărutului tău.

More ...

Gânduri așternute sub zăpadă

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

 

More ...

FIINDCĂ N-AM ŞTIUT CUM SĂ MOR

    N-am alergat înspre tine 
    cu sufletul rupt în coate. 
    Doar mi-am târşit picioarele, 
    încercând să amân, etern, această clipă.
    
    Mi-a fost frică să nu uit 
    umbra lăsată de tine pe perete. 
    Şi-mi era dor să aud, iar şi iar, 
    Uşa trântită la plecare. 
    
    Am închis ochii şi filmul revenirii tale 
    a început să se deruleze mult prea încet. 
    Umbra ta, de pe peretele gol, 
    gesticula strident, fără zgomot. 
    
    Dar tu eşti aici, fiindcă simt cum te zbaţi 
    în venele mele. 
    Iar eu, mi-am lăsat gândurile libere, să zboare, 
    fiindcă n-am ştiut cum să mor.

More ...

Poems in the same category

În toate e o lege

 

Întotdeauna iarba, sub pași se pleacă lină,

Nu cere niciodată cunună de lumină, 

Din seva ei tăcută își face drum spre cer, 

Un gând fără de nume, curat și efemer.

 

Privește cum izvorul, din stâncă frântă, curge,

Nu plânge niciodată că drumul i se scurge.

El dăruiește-ntruna și nu se socotește,

Iar cântecul lui simplu în veci nu obosește.

 

Și vezi cum cade seara în cupa de petale,
Și-și toarnă-n roze umbra ca-n niște catedrale.
Lumina se destramă în fire moi de vis,
Iar ziua, ca o rană, încet, încet s-a-nchis.
 

Pe frunza grea de rouă se leagănă o clipă, 

Atât de plină-n sine, că-i zbor fără aripă, 

În ea încape lumea, cu tot ce e nedrept, 

Și moartea stă alături, dar n-are niciun drept.

 

În toate e o lege ce nu se spune-n vorbe,

Ci crește-n miez de lucruri și-n inimile sobre, 

Când știm să o urmăm, fără dorinți deșarte,

Poți face din obstacol o fericire aparte.

 

Atunci pricepi că viața, cu tot ce aparține,

E doar o trecere, din Dumnezeu spre tine, 

Și-n loc să cauți rostul în lumi de necuprins,

Îl afli-n lucruri simple, în tot ce n-ai învins.

More ...

REGRET

Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse

Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.

………………..

Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.

More ...

Desăvârșirea perfectă

 

Soarta este una desăvârșită

cu chipul ascuns și enigmatic

și trupul acoperit cu nimic

de întreagă vreme,

care nu-l descifrează

nici după trecerea la altă treaptă

a sorții.

 

Viața este una desăvârșită

cu ascunse obscure și frumoase

care așteaptă pe Dumnezeu

să le găsească

și să le salveze de răul,

după ce ei vor găsi

sursa lor de putere

și de încredere.

 

Omul este unul desăvârșit

cu capul luminat ca un felinar

din parcul Chișinăului,

însă aerul este poluat, respirând greșit

și fără practică,

gata să-l asfixieze până la moarte.

 

Cuvântul este unul desăvârșit

cu litere profunde, precum E și U,

care ne caracterizează pe noi toți

când le îmbinăm așa cum se cuvine.

 

Numai desăvârșirea îl face pe cineva

desăvârșit,

căci nimeni nu este mișel și nimeni,

adică nedesăvârșit.

Dar dacă el este un mișel

sau nimic,

atunci el are ceva paradoxal

în starea lui

și, de aceea, el are șansa să-și înlocuiască

un termen nociv,

ca să se desăvârșească,

să devină desăvârșit

în mod desăvârșit.

More ...

Ecou de dor

Trăiesc, respir, și ieri, dar și azi,
O rază de soare mă scoate din brazi.
Un vis de iluzii încerc să mai dau,
Dar totul e greu, prea plumbifer ...

În edemul foamei de viață trăiesc,
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, la un vis pustiit,
Pierit în dureri și în amar rătăcit.

Durerea lăsată din vechi moșteniri,
Apasă cu lovituri și crunte-amăgiri.
Căci amintirile nu vor fi niciodată
Leac pentru rănile ce dor dintr-odată.

Pe-un trandafir plânge o lacrimă-n noapte,
Ca stelele-n cer ce-ascund doruri, șoapte.
Se frâng petale sub arpia mea,
Ca visul pierdut în umbra de catifea.

Iar timpul se-oprește, rămân să privesc,
Cum stelele cad și cum tot ce iubesc
Dispare-n tăcere, lăsând un fior –
Un trandafir stins, un ultim ecou de dor.

More ...

✨ Fulgii de nea

Fulgi de nea, 

Ce cad din cerul purpuriu, 

În culori de timichea, 

Ce cad pe pământul auriu. 

 

Fulgi de cristale, 

Înghețate de dor, 

Stinși în inimile tale 

Ce cântă în cor. 

 

Iarna vine, vremea rea se întoarce,

Pe zăpada cristalină de fum, 

Cum vântul răsună în sosire, 

Iarna a venit de acum. 

 

Viscolul îmi troienește gândurile,

Ce se varsă din dor, 

Ziua să mi-o astupe tăcerile, 

Iarna se renaște cu un blând amor, 

 

Copacii tremură, iarba se înnegrește,

Cum atmosfera e albă, 

Ce pleacă zburând în avânt

Ziua noastră se albăstrește. 

More ...

,,AM FOST... VOI FI,,(anonimul)

AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…

Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …

Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍