BILET CĂTRE NEMURIRE

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...

Învăluit în tăcerile mele, am colorat cuvinte,
Ca să-mi aduc, - în scurtul timp rămas -, aminte,
C-am strâns cu trudă grea aceste frunze vii,
Și-n ochi strivesc albastrul cu stele aurii...

Căci, uite, am crescut și am ajuns om mare,
Filtrând lumina-n creștet, am dezrobit hotare,
Cu sufletul prea-plin, în roditoare holdă,
Am strălucit petale scăldate-n marea caldă...

C-am fost, și sunt, și fi-voi, din lutul ăsta plămădit,
Cu tâmpla argintie, în palmă, culcată-n asfințit,
Decorul împlinit în munți și cer și soare,
Cuvânt șoptit în frunze, ce prea curând nu moare...

Acu', după douăzeci și șapte de ani de la "eliberare", chiar nu-s nostalgic după haina militară, măcar că la "intrarea" în armată, noi teriștii, am primit uniforme noi. Știți voi de care: dintr-acelea verzi, de camuflaj, noi le ziceam "mozaic". Dar tot mai dau, din când în când, câte-o ocheadă pe site-urile de profil care vând efecte militare... 

În schimb, răcanii de la termen normal, au primit uniforme refolosite, de la ciclurile anterioare de soldați, de arătau ca ceata lui pițigoi: dai într-unul, țipă doi... Ce mai, erau jalnici, dar lor nu le păsa prea mult de uniformă, ci mai degrabă de dorul de "acasă", pe care trebuiau să-l suporte un an de zile...

Și fiindcă în ceata mea de teriști, s-a nimerit să fie un arhitect și un inginer genist de drumuri și poduri, colonelului Pricope, comandantul unității de transmisiuni unde mi-am desăvârșit armata, îi vine ideea să ridice într-o margine a unității o biserică militară, prima de acest fel din țară.

Colonelul se pune pe treabă, trimițând cadrele după sponsorizări pentru materiale și bani pentru constructor, pe arhitect îl scoate din formație și-l trimite în comandament pentru schițe și macheta bisericii, pe inginer îl pune să planifice lucrările și să calculeze devizele, iar pe noi, restul "obraznicilor" care mai chiuleam din unitate și eram prinși, la... săpat fundațiile bisericii, fiindcă locul fusese deja asanat și pregătit pentru amprenta clădirii.

Cumva, am reușit să mă fofilez de la săpături, atrăgând după sine, răutățile și invidia celorlalți tovarăși din trupă, dar cum spun eu întotdeauna: fiecare cu norocul lui! Apoi, rând pe rând, teriștii au început să se sustragă pe modelul meu: ba că sunt mai utili la număratul blidelor din unitate, ba că mai bine fac inventarul la magazia unității numărând bocancii, și așa mai departe, încât la final au rămas doar răcanii de la termen normal, că ei aveau timp slavă Domnului, iar "timpul" nostru fiind mai scurt, era prin urmare mai "valoros"...

Iar într-o bună zi, la poarta unității se prezintă vreo două betoniere care să-și verse "aluatul" în fundațiile săpate și întărite cu sudoare și chiar sânge de către răcani, - că pe lângă bătături, or fost și niscaiva accidentări. 

Toată acțiunea asta, o fost oficiată și de un popă care a început a binecuvânta lucrarea, să ție o mie de ani și mai bine, iar în fundații o fost băgat în beton și un cilindru din inox care conținea toate detaliile lucrării, copii după schițe, poze cu macheta tăiată în preșpan de către tovarășul nostru arhitectul, precum și liste cu toate numele și gradele tuturor celor care ne-am aflat la acel moment solemn în unitate...

Însă pentru mine, dar și pentru alții din unitate, grija cea mai mare era să bifăm pe calendar "AMR-ul", numărând zilele care Au Mai Rămas pân' la 'liberare. Sau, "Hai LIBI!", cum scria peste tot pe pereții unității! Nu prea ne-o păsat nouă de discursul col. Pricope, că am intrat în "galeria selectă a ctitorilor de biserici" și "nu-i e dat oricui să fie ctitor", visul lui "ce-a visatu' și împlinitu'", acum și-n vecii vecilor! Amin!

Facem cruce, și în formație, ne îndreptăm către cantină. Este ora prânzului și hămesiți după ore de stat în soare, nu ne-o mai păsat de zeama lungă pe care-o numeau "ciorbă cu carne, cartofi și fidea", specialitatea unității, sau de celebra "friptură de porc cu cartofi piure și sos de roșii", asezonate cu nu mai puțin celebrul și veșnicul "compot de mere"... 

În fapt, carnea era tot mai greu de găsit printre straturile de slănină, iar merele din compot era un vis la fel ca cel de ctitor al colonelului Pricope, fiindcă unitatea a strâns câteva luni bune cureaua, ca să aibe fonduri pentru biserică, nu că în rest mâncarea ar fi fost mai bună sau mai consistentă.

Drept urmare, într-o zi de prânz, aflându-ne în popota ofițerilor și nemaiîndurând crunta și nedreapta realitate, după ce aceștia au servit masa, având în vedere că în continuare eram săriți de la proteină iar cadrele nu, ne-am apucat sa facem grevă, bătând cu lingurile în blidele goale, fiindcă toți am refuzat mâncarea...

Auzind asta, col. Pricope, ca să nu riște o grevă generală în unitate, fiindcă popota ofițerilor dădea printr-o fereastră deschisă către cantina răcanilor, a venit să ne asculte solicitările:

- Dom' Comandant, înțelegem că nu sunt fonduri, da' măcar odată, de două ori pe săptămână, avem și noi dreptul la o bucățică de cărniță macră și nu împănată cu șuncă, de ni s-a acrit și ne luăm câmpii!, zice unul mai curajos și mai "grăsuț" dintre noi și care nu mai știu de ce era poreclit de către noi Jekko...

Comandantul a tăcut, a desfăcut băierile pungii pentru două săptămâni, de ne lăfăiam în fleici, dar după aia, lucrurile au revenit la normal, însă clipa grevei trecuse. Știa el ce știa! Pe semne că mai trecuse prin de-astea, da' noi n-aveam ce face, fiindcă toate cadrele plecau acasă cu "pachete" cu carne, când se împiedicau porcii în cuțite pe la GAZ-ul unității. 

Știu aceste adevăruri fiindcă le-am trăit, fiind SSB-eu la bucătărie, și deci, cu acces direct la informații de primă mână... în timp ce ceilalți doar bănuiau, fiindcă eram discret și nu suflam o vorbă. Nici eu și nici ceilalți SSB-ei, altminteri pierdeam și noi la rândul nostru, privilegiul accesului la oareșce trufandale... Poate că sună meschin, dar din porțiile noastre împărțeam cât să ajungă la toată lumea, nimeni nu rămânea pe dinafară, așa încât la final toată lumea era mulțumită chiar dacă primeam proteină doar odată sau de două ori pe săptămână... Vorba ceea: cine împarte, parte-și face...

Așa am supraviețuit până aproape de 'liberare, căci venise și perioada "înălțării" în grad, fiecare primind după faptă și răsplată, după rezultatele din toată perioada, dar mi-e nu-mi prea păsa de grade, știind că "tragerile" mele au fost mediocre, având în dotare o armă decalibrată, măcar că o chema Leana...

Și acum, mai am pe undeva, într-un sertar, livretul militar, cu gradul de sergent, următorul după soldat, de fapt toți teriștii am sfârșit cu aceleași trese bostănii, fiind "lăsați la vatră", ca atare. Dar și mai important pentru mine este calendarul AMR-ului, fiindcă în el am numărat și visat libertatea, în timp ce alții au visat la eternitatea conferită "ctitorilor" de biserici...

    Inestimabile ecouri pierdute-n holda de secară, 
    Se-aud în scânteierea acestor nopţi de vară, 
    Aşa cum florile de mac – ca nişte guri flămânde, 
    În van corolele-şi tresaltă şi-n lan trupu-şi ascunde… 
    
    Tăcerea grea se lasă-n tihnă, peste întreaga zare, 
    Doar Luna-şi mai permite s-arate acea cărare, 
    Ce duce, drept şi simplu, către izvorul rece, 
    Care coteşte-n prund şi-apoi urma-şi petrece… 
    
    Pe cerul plin de stele, se roagă-un nor firav, 
    Să-oprescă preţ de-o clipă a Timpului nărav, 
    Să fiu doar eu cu tine, pierduţi în nopţi de vară,
    Ca spicele de aur uitate-n holda rară...

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

Trăiesc în două lumi deodată
(sau poate sunt eu însumi doi?),
adică cel ce nimănui nu se-arată
și cel pe care îl vedeți și voi!

Sunt cel fără de umbră și puternic
și cel ce umbră face pe pământ!
Dintr-o bucată, drept, statornic
și cel de lume încontinuu frânt!

Sunt cel ce-i ancorat în veșnicie
și cel ce în noroi se tăvălește!
Cel plin de bunătate, bucurie,
și cel răzbunător care urăște!

Sunt cel care-mi doresc să fiu
și altul care mie nu îmi place!
Sunt tipul: „Fac numai ce știu!„
și cela ce nu știe, dar tot face!

Sunt om normal, dar și dement,
sunt umbră și lumină deodată,
sunt înger și demon concomitent,
sunt o oglindă pentru lumea toată!

23.03.2025

Crizantemă, floare delicată,

Cât poți fi de parfumată.

A ta mireasmă e peste tot în casa mea,

Mi-ai umplut inima cu prezența ta.

Minunata rază de soare

Vieții a adus culoare,

Portocalia vrajă așternută sub clar de lună

M-a cuprins fără să-mi spună…

Când te privesc, lumea se oprește,

A ta frumusețe mă uimește.

Ruptă de pe al boltei cer,

În viața mea ești doar un pasager.

Petalele tale îmi vorbesc,

Îmi spun să te prețuiesc,

Căci nu e om fără scăpare

Și nici ființă nemuritoare…

În luminile de -apus 

Visele s-au descompus,

Lăsând un gol amar 

În inimi de cleștar.

Și din astrele căzute 

Pe coastele abrupte 

Lacrimi se preling 

Pt iluzii ce se sting..

Sub freamăt de petale 

Glăsuia -n spirale 

O vioară tristă,

Picurând pe o batistă .

Și un gând hoinar 

Rătăcea solitar,

Căutăndu -și rostul 

Și -n sunet adăpostul..

Cuibărind la rădăcini 

Amintirile-n suspini,

Speranța vie licări 

Și -un ideal înmuguri...

Posibil să trăim un vis sau nouă

Sau poate doar jucăm în alte vise,

Posibil s-avem vieți din două-n două,

Trăite precum vise interzise.

Visând, refuz să cred, în consecință,

Că viața-i doar ce vedem noi că-i viață,

Poate visu-mi s-a făcut putință

Și văd că totul are înc-o față.

O singură-mi speranță-mi mai rezistă:

Oniric, viața-n noi veșnic pulsează,

Atâta timp cât visul mai există

Nu-i viu ce nu e mort, ci ce visează.

Am, viu (și sigur voi avea în moarte)

Aceleași visuri mici de fericire:

Să fac amor cu valuri mari și, poate,

Să scriu, postum, povești despre iubire,

Să-mi strâng în brațe temerile toate

Cu care să merg, orb, în nemurire,

Să-mi ascult mai des inima cum bate,

Să lăcrimez mișcat de-o amintire

Ori să las fluturi să îmi stea pe spate,

Să fiu servit de Shakespeare la trezire

Și să adorm cu sânziene-n noapte,

Iar când voi reveni întru simțire,

În altă viață, dând din nou din coate,

Să-i vin ca fiu, în loc de mulțumire,

Doar mamei mele, înc-o dată, poate...

Orologiul suna în miez de noapte

A sufletelor infernala auzirea

Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte

Regele se refugiază la palat

Palat pătat cu sangele atâtor oameni

Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos

La geam ,îngerii nopții se aduna 

Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție

Iar toți intr-un glas cer capul regelui

Fluturând în sulițe capetele 

Unor frumoase amintiri

Privind în sus ,luna privește 

Sângerie, roșie ca focul

Prevestește oare infernul

O pata de cerneala cade pe inima regelui

Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale 

Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal

Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana

Sa fugin din iad ,striga însăși Providența