De fapt, îl chema Benone, dar noi, colegii de clasă, i-am scurtat numele arhaic, în Benu. Bineînțeles că nu s-a supărat! Din contră! Benu avea o inimă încăpătoare și i-a plăcut atât de mult prescurtarea noastră, încât chiar așa ajunsese să se și recomande: Benu.

De altfel, încet, încet, chiar și profesorii au sfârșit prin a-l striga tot Benu. Benu era un băiat timid, de la țară, crescut cu mult bun-simț, se înroșea până în vârful urechilor ca o fată mare atunci când cineva îl băga în seamă și avea ochii mari și albaștri, umbriți de sprâncene negre frumos arcuite.

Benu era cuminte. Întotdeauna săritor, entuziast la orice activitate de grup, era primul la "hai să facem ceva", dorința lui de  a face parte din colectivul nostru, întrecând-o cu mult pe a noastră. De aceea, Benu era prietenul nostru cel mai bun și fără să ne dăm seama, liantul grupului, cel întotdeauna pus pe șotii, cel împăciuitor, cel pozitiv, cel fără umbre de îndoială.

Dar lucrurile n-aveau să dureze așa la nesfârșit. Într-o zi, profesoara de franceză, i-a cerut caietul de teme. Benu s-a ridicat sfios din bancă și i l-a întins cu mâinile tremurânde.

-Dar cum îți permiți, măi nesimțitule, să-mi dai caietul cu mâinile astea negre și murdare! Nu ție rușine? Cum crezi tu că am să-ți deschid caietul fără să iau vreo boală, ceva?, îl luase profesoara de franceză la rost, țintuindu-l pe Benu cu privirea pe deasupra ochelarilor cu rame aurite.

Toată clasa a înghețat de uimire, la vorbele pițigăiate ale profesoarei, fiind incapabili de vreo reacție...

-Nu-s murdar pe mâini, doamna profesoară! Doar că aseară am strâns iarbă pentru iepuri, și deși m-am spălat pe mâini, nu se duce!, s-a aparat Benu cu glas moale și cu tot sângele ridicat în obraji și... urechi...

Noi am fi izbucnit în râs, dar profesoara nu s-a lăsat:

-Mai și ești obraznic pe deasupra! În pauză să te văd la director! N-am pomenit așa neobrăzare!, a mai spus profesoara săgetându-l cu priviri ucigașe pe bietul Benu.

Noi am tăcut... La fel și Benu, care s-a întors rușinat în banca lui... Din acea zi, parcă o umbră subțire s-a așezat peste chipul lui Benu. Nu mai râdea ca înainte, ci doar zâmbea, stingher, de parcă încerca să-și amintească cum se face....  

Profesorul de română, observând schimbarea subită de comportament a lui Benu, l-a pus într-un rol dintr-o piesă de teatru pe care o monta pentru serbarea de sfârșit de an. Însă la repetiții, Benu nu se putea aduna, nu mai era cu noi, gândurile îi zburau frecvent pe fereastră, stătea mai tot timpul apatic, iar noi nu mai știam ce să facem că să-i recăpătăm voioșia...

Într-o zi, în timp ce ne luptam cu cifrele la ora de matematică, elevul de serviciu însoțit de un bărbat impunător și misterios, ne-a deranjat ora, solicitand profesorului de matematică, scutirea elevului Benone, fiindcă venise tatăl lui să-l vadă...

Benu n-a mai așteptat aprobarea profesorului, repezindu-se în brațele larg deschise ale bărbatului misterios care se dovedise a fi chiar tatăl lui, lăsându-ne pe toți perplecși, cu gurile căscate în fața acestui episod delicat, aproape că ne venea să aplaudăm și noi de bucurie...

Atunci a fost ultima dată când l-am vazut pe Benu. Tatăl lui l-a retras de la școala noastră, pasămite chiar din cauza incidentului iscat de profesoara de franceză, care între timp, ne picase la toți de antipatică...

Mult mai târziu, am aflat despre Benu că era singur la părinți, că n-avea frați sau surori, fiind de fapt crescut de bunicii aflați în vârstă, fiindcă taică-su lucra, lipsind de acasă cu lunile, departe, pe un șantier la Zimnicea, iar maică-sa murise la scurt timp după ce-l născuse...

Poate că Benu a uitat de noi. Dar eu n-am  uitat nici de el și nici de ziua aceea. Ori de câte ori văd un copil rușinat fără vină, îl "văd" pe Benu cu ochii lui mari și albaștri, umbriți de neputință...

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

    Cum ar fi oare, rătăcind în zadar
    Pe acele străduțe, să mă aflu hoinar,
    Privind toată seara, cum, în amurg,
    Felinarele-n umbre, pierdute, se scurg...
    
    În parcul pustiu, pe o bancă alene,
    O frunză stingheră încet se așterne...
    În somnul teribil al toamnei pustii
    Obosită-n culorile șterse... târzii...
    
    Doar turnul din fier, imuabil și rece,
    Peste cușma de nori, fruntea își trece,
    Oglindindu-și în apă trupul etern,
    În spațiu și timp, veșnic, modern...
    
    Sub arcul din piatră, aș merge încet.
    Să nu tulbur pacea vreunui ascet...
    Să simt în adânc asfințitul de soare,
    Piramida din sticlă cum arde în zare...
    
    Din turnuri de piatră-n purpur' brăzdați,
    Printre norii navalnici din Sena brodați,
    Gurguiele-și cască durerea absurdă,
    Spre marea albastră, a cerului, udă...
    
    Catedrala de suflet sculptată-n cristal,
    În vitralii durată-ntr-un mod ireal,
    Să-și topească culorile vii, transparent,
    În sufletul meu pierdut și absent...
    
    Grav și sensibil, firav porțelan,
    În parfumul urban, fremătând castelan,
    Orologiul bătrân, își dă în vileag,
    Mișcându-și cu greu, minutarul beteag...
    
    Cu ochii mijiți spre cerul neclar,
    Cu inima-n mână, cinstit, eu declar:
    Mi-e dor de Paris... și mi-e sufletu' cav,
    Şi mă simt ca un câine ce zace bolnav…

    Există îngeri, care, în nori,
    Plâng cu lacrimi de sânge,
    Răsăritul roșu din zori,
    Pe care nimeni nu-l stinge...
    
    Există îngeri care-au zburat,
    Cu aripi lipsite de pene,
    Pe un cer la fel de curat,
    Precum sângele-n vene...
    
    Există îngeri care-au cântat,
    Simfonia celestă-a credinței,
    Pentru că lor le-a fost lăsat,
    Spre păstrare, miezul Ființei...
    
    Există, totuși, îngeri în noi,
    Îngeri, tăiați din lumină,
    Cu-aripile albe și moi,
    Cei pictați în Capela Sixtină...

#ingerulmeu

    Sfârşit-am pribegia;
    În braţele tale,
    adânc m-am lăsat, 
    cuprins de nostalgia, 
    crângurilor verzi,
    lăsate-n urmă...
    
    Sfârşit-am pribegia... 
    şi buzele tale, 
    din nou le-am regăsit, 
    aşteptându-mă, 
    pecetluite de ultimul,
    meu sărut...
    
    Sfârşit-am pribegia,
    şi ca un ultim vers de blues,
    peste sufletul tău am curs,
    peste ochii tăi adânci,
    peste buze, pe trup,
    înfrânt, îngenunchiat...

    m-am dus...

Poate intr-o zi, pe neașteptate, drumurile ni se vor întâlni 

Și pe chip se va așterne un zâmbet plin

Uitată voi fi de atâta freamăt și suspin

Poate într-o zi... când ne-om reîntâlni...

Până atunci, chiar de lipsești, rămâi parte din viața mea

Deși nu-ți pasă, întotdeauna îmi vei rămâne-așa 

Mângâiere divină a sufletului meu

Și ieri și azi și mâine și ai să fii mereu...

Căci, oricâți bărbați ar fi pe lume

Și chiar de au ochii căprui și luminoși 

Nici unul nu și i-ar purta ca tine, 

Când mă privesc... atât de limpezi și duioși...

La sat, sub cerul greu de stele reci,

Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,

Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege

Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.

Din curți tăcute, strigătele-s frânte,

Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,

Copiii prind în ochi să își înfrunte

Durerea grea ce-n inimă o vezi.

Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,

Dezleagă boii, pleacă peste deal,

Dar nu văd urme, palme vinovate,

Ce-au frânt iubirea, au topit moral.

O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,

Șoptindu-le povești de-adevărat,

Când tata strigă-n casa lor amară

Iar visul pașnic le e iar stricat.

E greu la sat să spui, să ceri dreptate,

Căci gura lumii-nchide adevărul,

Iar glasul prinde doar pe jumătate

Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.

Și viața merge, tristă, în tăcere,

Sub cerul plin de stele vechi și reci,

Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,

La sat rămân ascunse, peste veci.

Când sângele își suie rotundul peste verde

Coboară seva toamnei ca ploaie în pământ 

Și mi te lași cuminte a foame de cuvânt 

Pe limba învelită de vinul ce ne pierde.

Când sângele își suie rotundul peste vise 

Consum felii de noapte din palma ta întinsă 

Spre fruntea mea albastră, sedusă și aprinsă

Din frunzele de galben în cearcăne închise. 

Când sângele își suie rotundul peste toamnă 

Cocorii duc speranța în primăveri eterne 

Spre sudul alegoric lăsând ușor sub perne

Un busuioc semantic de fapte ce condamnă. 

E seară și abia aștept să vii

Să te așezi aici la masa mea,

Iar eu îndrăgostit să-ți spun

Că lângă mine a căzut o stea

De când ai acceptat dorința mea

De-a ne-ntâlni pe seară la cafea,

Orașul l-am călcat în lung și-n lat

Să caut cea mai frumoasă cafenea

Localul l-am ales cu mare grijă

Să pot să stau afară pe-o terasă,

Sub cerul înstelat, lâng-o vioară

Ș-un menestrel ce cânt revarsă

Ce flori să iau mi-a spus colega

Și care este culoarea preferată,

La cer am apelat să țină ploaia

Ca noi s-avem o seară minunată

La ora stabilită, am fost la ea

Și tare mândru flori i-am oferit,

La schimb mi-a dat un mic sărut

Pe care niciodată n-am să-l uit

Cuvinte, nu am avut prea multe

Și doar am îngânat să mergem,

Privirea mi s-a dus spre ochii ei

Și am simțit cum ne-nțelegem

Ne-am așezat la masa rezervată

Și eu doua cafele-am comandat,

Și-n timp ce savuram aroma lor

Arcușul pe vioară ne-a încântat

De sus ne lumina steaua polară

Și de pe carul mic ne îndemna,

Să punem ani iubirii noastre

Și să urmăm ce spune inima

Îndemnu-acum, e visul împlinit

Și noi am devenit prieteni buni,

Iar mai apoi uniți prin jurământ

Si azi inel de-argint avem la mâini

La masa cu noroc am revenit

Mereu să ne trezim la o cafea,

Până ce cineva ne-a anunțat

Patroana a plecat la cer..și-i stea!

val de raze scânteietoare

aplecându-se smerite

pică ușor pe chipul tău

de-o splendoare neasemuită

iar din privirea ta…șiroaie

de lacrimi limpezi ce se scurg

s-au așternut pe iarba moale

unde acum flori au crescut

și toate rănile deschise…

tu pe toate le-ai cusut

te-am găsit din intamplare

ingenuu, fără cusur

și-ți declar dragostea fără ezitare

privind spre cerul azur

Chipuri triste,chipuri grave,

Cuibăresc pe străzi pustii

Fără uși și fără geamuri

Un culcuș pentru o zi.

Că nomazi am fost odată

Asta ține de trecut...

Azi nomadă-i țara toară!

Ne întoarcem în trecut?