CARTEA MEA DE CĂPĂTÂI

    Privesc la frunze, la soare, la cer şi la flori, 
    La tine, la ochii tăi, umbriți de culori, 
    La buzele pline, cu speranţă privesc, 
    Sub pecetea unui sărut vreau să le strivesc… 
    
    Privesc cum Viaţa-mi pulsează în vene, 
    Privesc cum cocorii dansează-n poiene, 
    Privesc în tăcere, la sufletu’-mi plin, 
    Cu respect, către Viaţă, acuma mă-nclin…
    
    Privesc cum Moartea pândeşte la colţuri, 
    Zornăindu-şi cu ură, disperarea în lanţuri, 
    Privesc, în tăcere, cu sufletul gol, 
    Dând Morţii respect şi făcându-i ocol… 
    
    Privesc la toţi norii, la cei ce vor să se plece, 
    Cu-ochii închişi, să văd, cum viaţa îmi trece… 
    Pe frunte-mi, şuviţe de păr, lăsate în vânt, 
    Întunecate-odată, acuma-s de argint…

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

Porumbul o crescut mare cât un stat de om, înghițind cu totul cărarea până la fântână, devenind peste noapte o junglă greu de trecut de nu mai puteam alerga poteca din pricina frunzelor mari și verzi, tăioase precum baionetele, de-mi păreau niște ostași gata să-și apere glia căzută sub călcâiele mele cotropitoare...

Și deși își întorceau către mine buzunarele pe dos, arătându-mi comoara de știuleți înveliți în mătase ivorie, tot n-aveam încredere în cinstea și sinceritatea lor: tăieturile de pe gambele mele stăteau mărturie mișeliei lor! Dar tot trebuia să ajung la fântână să-i sorb înțelepciunea căpătată într-un veac de singurătate, căci nu mă săturam niciodată de apa-i răce și bună în arșița zilelor de vară...

Rugii de fasole verde, cuibăriți printre rândurile drepte ale lanului de porumb, își șopteau către mine secretele pocnindu-și păstăile gălbui și dezvăluindu-și luminii ochilor mei nestematele de ametist... le culegeam una câte una, cercetându-mi buzunarul plin, irosind către glie boabele care nu-mi făceau cinste:

-Mă, nu mai strica fasolea ceea!, s-aude un ecou îndepărtat.

Dar eu tac, chitit între rândurile de porumb care, brusc, îmi deveniseră vasali și ostași credincioși, apărându-mă de prigoană. Râd pe înfundate și mă strecor mai departe către vișinii din fundul grădinii...

Vișinii, îngăduitori, își întind către mine ramurile pline de mărgele roșii și dulci, mă cuprind de mijloc și mă înalță sus către apusul lor de soare... binecuvântat fie rodul lor acrișor pe care îl simt năvălindu-mi prin vene...

Cu vârful degetelor, desfac un bumb de culoarea chihlimbarului, rășina lipicioasă de pe coaja unuia dintre vișini: îmi trebuie căci voi să repar căsuța fisurată a unui melc mare, pe care l-am cules de prin peregrinările mele din grădină. 

Melcul doarme dus în buzunarul meu, alături de boabele de fasole. Îl scot cu grijă, să nu-i tulbur somnul, și analizez cu profesionalism fisura cochiliei sale: nu-i grav, îmi zic, uite aici!, și aplic un strat generos de clei, după care, suflu încet să se întărească.

Trezit din somn, melcul își scoate cornițele și mă salută lent: mulțumesc pentru ajutor!, îmi zice el, lăsându-mi în palmă o dâră lipicioasă și argintie. Îl așez în iarbă și-l petrec cu privirea cum se îndepărtează încet. Deodată se întoarce către mine, mai verifică încă odată trăinicia "reparației" mele, și mulțămit, dă din căpșorul lui văzându-și de treabă.

E sară. După ce luna se stinge, plecând și ea să se culce, dar nu înainte să-și acopere cerul cu plapuma înstelată, mă vâr și eu între așternuturi gândindu-mă la melcul meu: ce-o mai fi făcând? S-o lipit bine streașina cochiliei lui? Ce strâmtă ii e căsuța, el nu poate primi musafiri, n-are "antreu" să puie chiselnițile cu dulceață de trandafiri.

Închid ochii, și îndărătul pleoapelor mele, văd sătucul de melci împrăștiat într-o văioagă printre crăișorii ce cresc în gradinuța bunicii mele. E dimineață și melcii au ieșit din căsuțele lor la soare, primenindu-se în mărgăritarul primelor boabe de rouă...

Iată, taina lor, se dezvăluie ochilor mei cercetători: din rouă li se desfac pe spate aripi colorate de fluturi, iar curcubeul se frânge brusc și frenetic în aplauze, zeci, poate chiar sute de petale se întorc către soare venerându-i razele, strălucirea și căldura.

Cocoșul își înălță și el aripile către văzduh, cântând imnul dimineții. Mă trezesc cu fruntea mângâiată de umbra răcoroasă a salcâmilor care mi-au vegheat întotdeauna somnul și visele, pășind nesigur, cu picioarele goale, pe lutul gălbui al ogrăzii: pe pământ, dâre argintii, șerpuiesc către niciunde. De aceea cochiliile de melci sunt goale...

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

L-am întrebat:
"De unde ai asta?"
Mi-a răspuns, grav aș putea spune:
"De la un bătrân șaman. Mi l-a dat înainte să moară."
Am privit îndelung țestoasa de peruzea în care parcă se adunase tot cerul verii, prinsă cu un șnur, la gâtul firav al copilului.
L-am privit cum îndesa frunze uscate în rucsac și l-am întrebat:
"La ce-ți trebuie frunzele astea? Ce vrei să faci cu ele?"
Mi-a răspuns ușor iritat:
"Vreau să le semăn. Știi, acolo unde stau eu, nu sunt copaci, nu există niciun petec de iarbă. Peste tot unde te uiți, vezi numai ciment, beton, oțel sau sticlă. Nu sunt copaci sau vreo floare. Așa, poate că vor crește și la mine copaci."
"Pentru asta ai nevoie de semințe și nu de frunze.", am spus eu ușor amuzat de seriozitatea copilului.
S-a uitat la mine cu milă și mi-a răspuns:
"Tu nu știi că din frunze răsar alți copaci? Uite, am să te chem după ce am să semăn câteva frunze. Și după ce va ploua. Că frunzele au nevoie de apă. Și de soare."
L-am privit din nou și i-am întins un pumn de frunze roșii, galbene, arămii și verzi:
"Ia-le și pe astea. Trebuie să ai câte una din fiecare culoare."
M-a privit cu ochi mari:
"Nuuu! N-ai înțeles. Nu contează culoarea. Doar ți-am zis: le trebuie apa și soare."
"Corect.", am gândit eu. "Bună observație."
Și abia atunci mi-am dat seama: din ochii copilului izbucneau raze orbitoare de lumină. Iar copilul acela eram eu. 
"E toamnă.", am zis copilului din mine, încercând din răsputeri să nu par banal.
"Da!", mi-a răspuns el cu vioiciune. "Dar încă mai este timp!"
"Timp... Pentru ce?", am întrebat eu.
"Să răsară!", mi-a răspuns el simplu.
O, Doamne! Câtă dreptate avea! Am privit cerul și-am zâmbit. Da. Încă mai este timp. Timp pentru toate. Timp pentru mine. Și pentru copilul cu ochi de soare.

#povestire, #inocenta, #speranta, #copil, #metafora, #lumina, #fantasy, #ShadowMan

    N-aş scrie multe versuri,
    Să pun iubirea-n rime,
    N-aş sta atât pe gânduri,
    Mărunte şi infime...
    Iubirea nu-i monedă stearpă,
    De-o schimbi în pas cu timpul,
    Nu-i cântec lin din harpă,
    Ce scurge încet nisipul...

Ne-am cunoscut când liliecii abia înfloreau, 

Mi te amintesc flăcau, verde puștan.

Eu eram deja înrădăcinată, 

Grădina mi-era vastă.

E ciudat să te văd cu barbă acum...

Eu îți știam petalele albe, 

Poate ți le-am pigmentat prea mult, 

În acea noapte.

Când am făcut dragoste pentru prima oară

—Atunci în grădina mea; îți mai amintești?—

Floriile ne-au fost martore, 

Luna ne-a cununat discret, 

Deși eu eram a altcuiva,

Iar tu doar un bobocel. 

Nu neg greșeala făcută, 

De multe ori nici n-o regret. 

Te-am cultivat în viață 

Și în păcat drăcesc.

Astăzi, grădina mi-e ofilită, 

Liliecii au murit demult.

Tu ai cules altă floare, 

Eu încă sunt a lui?

Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,

Un ultim vers ce nu l-am înțeles,

E noapte-n mine, iar lumina plânge,

Și cerul meu devine tot mai șters.

În palme strâng o rugă neștiută,

Dar cine s-o asculte dacă pleci?

Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,

Și lași în urmă doar umbre mari și reci.

Îți poartă urma palmei clanța rece,

Și parcă uneori la geam îmi bate,

Parfumul tău, cu mine aici petrece,

Când mai citesc poeme dintr-o carte.

În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,

Și-n primăvara-ți verde m-am topit,

Un înger rău și fără adăpost,

Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.

De azi, am devenit o rană neștiută,

Un ultim vers lăsat neterminat,

Iar poezia mea, de toți necunoscută,

Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.

Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,

Căci suferința, în vorbe n-are leac,

Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,

Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.

A fost o dată ca-n povești

A fost o dată ca-n povești,

O viață minunată,

Când oamenii se mai vedeau,

Prin drum și pe la poartă.

Când oamenii se întâlneau

La veselii și șezători,

Iar fete și băieți jucau,

La hore până-n zori...

Copii până târziu jucau

De-a ascunselea pe-afară,

Și nu conta că-s la oraș

Sau poate, de la țară...

Faceam o gălăgie, Doamne,

Mereu babe ne certau,

Și în suflet realizau

Că copiii se distrau...

Da, ce șotii mai făceam,

Fugeam de acasă,

În ripa ne scăldam,

Boboceii de atâtea ori,

Noi i-am pierdut,

Când ne trimiteau părinții

Pe iarba la păscut!

Din nisip castele

Noi vara construiam,

Câte trăiri, emoții,

Momente noi aveam...

Băieții construiau căsuțe,

Singuri în copaci!

Sculptau locuri frumoase

Din rachite, fagi.

Acoperiș din stuf sau paie

Să ne putem ascunde,

Când vine câte-o ploaie...

Mi-e milă de copiii

Ce cresc azi, acum...

Că n-au trăit emoții

La joaca de "în drum".

Nu știu de "baba oarbă"

Ce seara o jucam,

Și pereche la papuci

Jucând le căutam.

Nimic nu poate fi ca înainte,

Și vara ne era

Cu mult mai fierbinte!

Pe dealuri, pe câmpii

Nici iarba nu creștea,

Animalele iarba o pășteau.

În livadă adesea, noi ne jucam

Cu prune dulci, mereu ne alintam,

În pădure, după flori alese...

Văzut-am animale,

Multe și diverse...

Și o căprioară

Acasă am avut!

Fincă micuță,

Rănită s-a pierdut...

Am văzut și lanuri

De ghiocei cândva,

Iar voi nu știu dacă

O să-i vedeți, cândva.

Pădurea cea de brazi

Astăzi s-a uscat,

Cărările pădurii

Azi s-au astupat.

Oamenii n-au timp

Să le mai pășească,

Pe internet ore în șir,

Reitingul să-și crească.

Cu fetele ne întâlneam,

Cosite la păpuși noi împleteam...

Azi rar de tot ne salutăm

Decât pe internet, când mai intrăm...

Nimic nu realizăm...

Nimic nu ne mai povestim...

Emoții, sentimente

Noi nu mai trăim!

Nu auzim nici cântec

De păsări primăvara...

Nu știm ce e picnic

Familial vara...

Cum e să zburi

Vara pe câmpie,

Cum să mănânci un strugure,

Toamna de la vie...

Să ştii, noi doi iubito

Suntem frânturi de cer,

Date prin ciocolată

Şi lutul efemer.

Suntem făcute-n casă

De către aceeaşi mână,

Pudrate cu mult zahăr

Şi prafuri de ţărână.

Două prăjiturele

Cu aromă de pământ,

Ce vor sfârşi în gura

Aceluiaşi mormânt.

Dar făr' a lor dulceaţă

Ce va urca la cer,

Să fie judecată

De Dreptul Patiser. 

Am fost pe-atunci atât de tineri,

Când pasul l-am făcut spre tine,

M-ai acceptat, nu m-ai respins,

Și ai pornit la drum cu mine,

Greu m-am decis să cumpăr flori,

Că nu știiam culoarea preferată,

Nici care dintre ele ți-ar plăcea,

Așa că am optat pentr-o mușcată

Mintea atunci, ghiveci mi-a spus,

Că florile tăiate, în timp se ofilesc,

Doar cele în pământ sădite și udate,

Nu se usucă, de mine-ți amintesc

La întâlnire am venit c-o pungă,

Să nu se vadă cadoul cumpărat,

Când l-a zărit, nu i-a venit să creadă,

Și am simțit-o cum s-a-ntristat

Curaj am încercat pe loc să-mi fac,

Să trec peste acel moment penibil,

Am invitat-o la o plimbare pe alei,

Și să-i arăt că sunt un tip sensibil

N-am îndrăznit s-o țin de mână,

Și doar cuvinte seci eu am rostit,

Ne-am despărțit, dar ne-am promis,

Să mergem pe la mănăstiri în circuit

Și chiar așa s-a întâmplat cu noi,

Să vizităm frumoase locuri sfinte,

Și uite-așa am început pasul în doi,

Simțind iubirea, cuprinsă-n jurăminte

.................................

Peste ani am făcut legământ,

Cu fata ce soție mi-a devenit,

Pe lume un fecior ea mi-a adus,

Sunt fericit, iubit și împlinit!