Автор Antonio Ciprian Corneanu

Antonio Ciprian Corneanu aparține unei generații literare care se confruntă cu pluralismul estetic post-2000: de la lirica minimalist-confesivă până la experimentalism vizual și discurs performativ. În acest context, el alege o cale mai puțin frecventată astăzi, aceea a lirismului de amplitudine metafizică, care se revendică de la tradiția europeană a poeziei ca spațiu al edificării spirituale. „Așteptând timpul”, volumul de debut, era animat de febrilitatea căutării și de neliniștea tinereții, în timp ce volumul „Catedrale Fragile” marchează un pas către stabilizarea vocii poetice. Dacă în prima etapă dominau emoțiile brute și tensiunea existențială imediată, în noua carte discursul devine simbolic, abstractizat, structurat în jurul unor imagini-sinteză precum catedrala, fragilitatea, tăcerea sau lumina. Volumul se organizează în jurul unei arhitecturi tematice coerente, în care se regăsesc patru axe: 1.Erosul - nu ca pasiune imediată, ci ca drum de inițiere, ca experiență a cunoașterii de sine prin celălalt. 2.Timpul și memoria - explorate în registre variate, de la amintirea fragilă până la obsesia perenității. 3.Sacrul și absența sa - Antonio Corneanu nu propune un discurs religios, ci mai curând o metafizică poetică, un spațiu de interogație și de reverberație simbolică. 4.Fragilitatea corporalului - trupul apare nu ca materie inertă, ci ca loc de tensiune între efemer și etern. Poetul cultivă o metaforă structurală, adesea încrucișată cu sinestezia. Ruptura sintactică și suspendarea frazei devin mijloace de intensificare, apropiindu-l de enjambement-ul modernist și de prozodia fragmentului. Totodată, există o recurență a adresării suspendate, a unei prezențe interlocutive difuze („tu”-ul absent), care reia vechea retorică elegiacă în registru contemporan. „Catedrale Fragile” se constituie într-o operă de maturizare lirică, în care Antonio Ciprian Corneanu își asumă un discurs ce unește confesiunea personală cu interogația ontologică. Volumul nu caută să fie „în pas cu moda” poetică a timpului său, ci se așază deliberat în continuitatea unei tradiții de profunzime, demonstrând că poezia poate rămâne, chiar și în postmodernitatea târzie, un loc al construcției de sens și al edificării simbolice. Astfel, Antonio Corneanu se individualizează ca un poet al fragilității convertite în forță, un constructor de catedrale interioare care, deși fragile, își păstrează lumina în fața timpului. ÎNCEPUTURILE O prima întalnire cu Antonio Corneanu, adolescent “devorat de întrebări”, ochii căruia exprimă patima explorării lumii înconjurătoare, îți trezește amintirea propriei aventuri a cunoașterii. Plin de entuziasm și sfidând rigorile realității, de care este conștient, el reușește să proiecteze - în versuri- imagini, lumi, trăiri ce dau sens existenței, salvând-o din haosul pragmatismului. Volumul de debut „Așteptând timpul”, surprinde viziunea unui explorator, „scăldat în tinerețe”, ce refuză să se conformeze cursului tumultos al acestei epoci, care, grabită, și-a ancorat traiectoria în infern, uitând de esența divină a trăirii. Așa cum anunță și titlul, timpul, laitmotiv al volumului, este perceput ca arbitru al existenței, căruia „nu-i arde să negociem cu el”, destinul implacabil al omului fiind proiectat într-un cadru banal, cotidian: străzile, pașii grăbiți ai trecătorilor, tehnologia, pragmatismul, sărăcia, bolile, indiferența, criza spiritului... Căutarile metafizice sunt cele care stau la baza imagisticii volumului. Poezia „De ce” este o poezie programatica, lansând câteva dintre direcțiile cognitiv-artistice ale micului poet: „ De ce copilărim în această lume de melancolie?/ De ce geniile părăsesc prea devreme această lume?/ De ce sunt multe mistere…De ce există doctorii?...De ce nu incercăm să Îl iubim pe Dumnezeu?/ De ce nu ne obișnuim cu bogația spirituală?/ De ce?…De ce?”. Meditația își orientează traseul către raportul dintre timp, univers, om, căutând să-și explice locul și rostul omului în această scurtă existența: este oare individul responsabil de suferința semenilor, dezastrele ecologice sau de sărăcia spirituală a societații? Autorul percepe saltul dinspre primar, biologic spre postmodern ca o metamorfoza distructivă a spiritului, depărtându-l de esență, Divinitate. Întrebările retorice reflectă frământările acumulate și acum exteriorizate prin fluxul creației poetice: ” Supărat, mă refugiez în jungla mea;/ Acolo îmi găsesc alinarea și liniștea./Mă gândesc și…plâng…/Plâng natura…plâng păsările…/Plâng oxigenul, plâng viața, plâng lumina, plâng cunoașterea, căci ne-a părăsit..”(Plâng). Trăirile antitetice, produse de lumea contradictorie, desacralizată și , astfel, compromisă, nasc durerea neputinței de a schimba destinul: ” Devorat de întrebări,/Sunt prada nesiguranței…/Se năpustesc peste mine/ Toate frigurile ucigătoare/ Ca niște gheare ascuțite/Sculptate din plumb./ Doamne!Unde-i/Simbolul maternității/Tale universale să mă/ Salveze?”. Trupul este “amenințat” de “urgia sfârșitului”, de “crizele de plumb”(Crize de plumb), alunecând, otrăvit în “pântecul” morții. Optimismul, însa, specific firii tânărului poet, visările lui, „vor inăbuși pletele timpului”. Antonio cunoaște soluția depășirii problemelor existențiale: spiritul și sufletul înnobilate de visare și speranță, Credința. El descoperă că universul păstreaza „ urme că Isus a/ Trecut p-aici !” (Urme ): ziua și noaptea, soarele și luna, cântecul și sufletul, teama și misterul... Astfel omul, capabil să reflecte realitatea într-un mod personal, poate să acționeze benefic asupra acestei lumi banale și desacralizate. Eul liric a învățat să supraviețuiască eliberând “frumusețea / din urâțenie,.. Lumina/ ce se ascundea în spatele / întunericului,… adevărata/ esență din indicibilitate./ …pacea ce era/ închisă în nebunie,dragostea ce/ era în creștere în urma urei,/ viața zburdalnică ce se năștea în/ coada morții,fata iubită ce/ era invăluită de o mantie/ groasă. (Nepătruns) Adevărata, marea evoluție umană este percepută în eternizarea existenței, cea care depășește trăirea pământească, ca „mutare pe alta planeta” în dimensiunea „timpului comprimat”. Tânărul se vede înrădăcinat în spiritualitate, esență și trăire, ca „Om care aude voci…”, depășind percepția inocentă, concretă, superficială a exteriorului. Ca ales al Divinității, eul liric se simte mândru că îi este hărăzită sarcina cunoașterii, că este posesorul cheii descoperirii, sarcină a învingerii „întunericului”. El se simte liant al generațiilor, cu o responsabilitate apostolică: „Să fiu păzitorul porții ca/ să nu pot pleca de acolo ? /Să fiu purtătorul cheii/ urmașilor mei ca/ să anunț venirea Ta ?( Alesul). Iar creatia devine cale a tămaduirii și înălțării sale: “Gust din siropul stelelor/ Mă cufund în dulceața/ Înfinitelor galaxii,/ Ascult simfonia Lunii/ Ce-ndulcește amara-mi viață. “(Refacere) Cu toate acestea autocunoașterea este limitată, sufletul rămânându-i nedeșlușit, deși aflat în raza „Luminii cosmice” : ”Mă doare neputința/ De a schimba destinul./ Mă doare gândul / De-a sluji timpul./ Dar cel mai mult/ Mă doare/ Singurătatea asta / Mare/ Din lumea asta mică.(Durerea) Alteori, resimțirea lumii ca apocaliptică este provocatoare de dezmembrare a identității. “Când ceru-i negru ca smoala,/ Și otrava visului/ Scuipă strigăte desculțe/ Din care boala se hrănește/ Atunci sunt dezmembrat/ Din umbra ecoului meu.”(Dezmembrat), iar adolescentul se identifică cu orfanul debusolat : “De durerea vremurilor trecute / l-am luat și mi-am dat seama,/ că copilul cu haine rupte care/ plângea privind de jur-împrejur/ eram eu.” (Realitate). Cerul “cu urme de kerosen” naște frica ce dă „târcoale să-mi mănânce/ inima.(Sfarsit), iar soarele, după o “ședință cu zeii…/ Era roșu-roșu”, fiindcă “ oamenii/ Au uitat ce-nseamnă dragostea.”(Realitate) Iubirea, ca esență existențială, definește omul în Univers. Zborul intergalactic, dorința de libertate si depărtarea de „ușa blestemată” a banalului, integrează sinele în Univers. E calea regăsirii care aduce savoare „liniștii neantului, a spațiului mut”, atât de mult căutat („Acum sunt pregătit să mă bucur.”). Trairea erotica poate proiecta omul in lumea mitică, eternă, alături de simbolurile iubirii: „Afrodita și Ares ?…Persefona și Hades ?…Elena și Paris ?…Ulise și Penelopa ?…Zeus și Danae ?”(O dorință…) Iubirea unește, într-o lume perfectă, omul cu natura, eul liric înterceptând podoabele selenare ca bijuterii ale destinului: “Închid soarele într-un/ Inel de gheață./ Prind într-al tău păr/ Fermecata Lună.”(Pentru tine). Sub forma unei compilații romantico-simbolistice, volumul redescoperă prin imaginația adolescentină, valorile eterne ale literaturii autohtone: Mihai Eminescu, George Coșbuc, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu. Perenitatea identitații naționale este asigurată de păstrarea fondului spiritual al neamului, popular și cult, transmis din generație în generație: „Voi fi muntele cel mic/ Când nepotul va-ntreba: / „Unde-i iubitul meu bunic, / Să-mi recite din Blaga?”( Viitorul ). Reminiscențele operelor literare universale atestă dragostea față de lectura bogată a tânărului la o vârstă fragedă (“Timpul stă-nloc./ Suntem doar noi doi/ Mereu pe aripile vântului.”(Stând împreună) Parcurgând volumul de debut al lui Antonio Corneanu, identificăm, încă o dată, frământările adolescentului, care, aflat la vârsta căutărilor febrile, încearcă să găsească soluții la toate provocările vieții. Talentul de a-și exprima trăirile, mânuind atât de bine cuvântul, atestă încercari promițătoare. O fire plină de viață, dornică să se bucure de lumina creației, îl ajută, prin poezie, să se facă înțeles de toți cei pe care-i are alături: prieteni, colegi, părinți, profesori, cunoștințe… Și nu numai. Orice trecător prin acest Univers, îi poate auzi vocea, eliberându-l din prizonieratul nonsensului tumultos al existenței trecătoare…