În bezna gândului meu

Am visat că sunt
Zeu și-aveam aripi
Cu care zburam
Deasupra timpului
Și numai un gând mă
Purta in văzduh-
-gândul la tine.

Nu am manual de utilizare,
dar am un suflet plin.
Plin
de zdrelituri nobile,
de doruri neterminate,
de iubiri ce n-au cerut niciodată garanție,
de vise ce se sting greu,
de ambiție ce nu cunoaște sfârșit,
de pași ce nu se lasă doborâți,
de întrebări care nu știu să dispară,
de umbra lucrurilor nespuse,
de metafore neinventate,
de gânduri ce nu încap în cuvinte,
de lumină care nu vine din soare –
și de oameni
care m-au preferat
în fiecare clipă
a nebuniei universului.

Sunt un colaj
de întâmplări și oameni,
de timp care mă poartă
ca o frunză în alfabetul vântului.

Mereu îndrăgostit
de imposibil,
de idei profunde,
de nopți înstelate,
și de iremediabila clipă –
îmblânzită de cei
care m-au privit cu inima deschisă.
Am fost
misiune imposibilă – și totuși,
uite-mă:
jumătate greșeli,
jumătate artă.

Am fost greu de iubit,
greu de modelat,
dar am iubit cu patos –
ca și cum fiecare sărut
era ultimul vers.
Și încă iubesc -
în taină și în plin.
Poate că nu voi avea niciodată
instrucțiuni clare,
dar am un suflet
care bate în poezie –
ca o stea ce nu încape
în constelație.
Mulțumesc
celor ce m-au făurit,
celor ce m-au învățat
să tac,
să ard,
să exist –
așa cum doar o singură privire
aprinde văpaia inimii.

Trăiesc,
scrâșnesc,
iubesc,
și crăp norma –
mă scriu ca un vers
care nu se mai termină,
care umblă desculț
prin sufletul celuilalt.
Prefer să rămân
o metaforă
în sufletul oamenilor.

N-am devenit perfect,
doar freamăt neîmblânzit –
și asta e tot ce contează.

Și tot ce pot spune,
cu liniștea unui vers neșoptit,
e:
Mulțumesc!

Cât de necesară e
privirea asta.
Pentru o primă
îndrăgostire
și ultima pe care s-o
iubești.
Același fenomen sortit
de fiecare dată
când te revăd.
Rațiune și simțire,
ambele amestecate'n
van,
dar niciodată sortite
uitării.
Cât de necesară e
privirea asta!
O taină,
un sărut -
ce fior adânc.
Tu, cea de ne'nțeles.
Cât de necesară e
privirea asta -
de care, iremediabil,
existența mea simplă
depinde.

Atât.

Zâmbetul meu e o busolă,

după care te ghidezi în iubire,

ca și cum nordul ar fi un dor,

iar sudul - o promisiune nerostită.

Pe harta inimii tale

nu există granițe,

doar valuri care se izbesc

de țărmul privirii mele,

căutând mereu limanul liniștit.

Când pașii tăi rătăcesc

prin lumea de tăcere,

zâmbetul meu devine lumină,

un semn scrijelit pe cer

de îngerii care nu dorm.

Și-atunci, între noi,

se întinde o cale tăcută,

unde iubirea nu rostește întrebări,

ci doar răspunsuri scrise

cu litere de foc, în eter.

Iar tu,

te lași purtată de această busolă,

fără teamă, fără ezitare,

ca și cum întreg universul

ar încăpea într-un singur zâmbet -

al meu.

Zâmbetul meu dereglează, delicat,

busola tăinuită a inimii tale,

și o face să uite nordul,

rătăcind printre curenți de dor.

Nu mai ascult demult
cum picăturile de ploaie fac
gâlceavă în fereastră,
căci în noaptea asta
prefer
să simt simfonia
ritmului tău cardiac.

Din București, trimit din suflet 

o căință, călare pe un fir de ceață,

ce cade peste Câmpulung Moldovenesc,

unde codrii încă foșnesc a rugăciune.

Draga mea, dorul meu se frânge

ca o frunză prinsă-n vântul obcinilor,

și plânge în mine o apă limpede,

izvorâtă din pietrele Bucovinei.

Am pus pe umeri dealurile

ca să mă caute pe drumuri lungi,

dar fiecare pas se rătăcește

în toaca din biserica Sâhla.

Între noi, s-a întins Moldova

ca o horă de munți și de văi,

iar eu beau din dorul acesta

ca dintr-o ulcică de lut crăpat.

Acolo, brazii știu să păzească iubirea,

aici, luminile orașului îneacă tăcerea.

Și totuși, fiecare noapte mă duce

până sub fereastra ta -

unde luna scrie, cu slove de argint,

amprenta dorului meu pe pielea ta.

Draga mea, dragostea mea rămâne

un drum lung cât Carpații,

dar inima mea, obosită,

va bate mereu în Bucovina.

Rămân același fiu și bărbat

al Câmpulungului Moldovenesc,

străbătând același vechi drum al tătarilor,

unde pașii mei se împletesc cu umbrele vremurilor tale.

Iar tu,

ascunsă sub ștreașina dorului meu,

pentru totdeauna.

Azi mă aflu pe la Ocna

Pe la lacuri, prin Sibiu,

Pun pe mine tot nămolul

Poate plec...cât mai târziu. 

Mă expun puțin la soare

Să usuce ce-am pe mine,

Și-apoi mă afund în apă

Să mă spăl cum se cuvine. 

Lângă mine stă o doamnă

Neagră din cap în picioare,

Care-mi spune printre dinți

Că-i în vârstă și tot..doare. 

Dinspre bar apare moșul

Ducând în mâini două beri,

Și-o îndeamnă pe-a lui babă

Gustă, să se ducă din dureri. 

Îi las să-și consume berea

Și mă-ndrept către soție,

Ce îmi zice c-ar vrea unsă

Cu ulei pentru...protecție. 

Lacul ne-aștepta cu sarea

Să plutim întinși pe spate,

Îndurăm sub raza soarelui

Pentru-n pic..de sănătate. 

Lume de pe tot pământul

Discutând pe a lor limbă,

Nimeni nu are vreo grabă

Stau la mese, mancă ciorbă. 

Seara se strecoară-n lac

Când pe cer răsare luna,

Obosiți pășim spre casă

Unde ne așteaptă..cina.

Zilnic vom pleca la lacuri

Pentru apă, sare și nămol,

Pân' se termină concediu

Și-apoi la muncă-n control!

Două maluri,
niciun pod.

Doar tăcerea,
mergând desculță prin aer.

Poezia  „Un punct oarecare” este inspirată de celebra imagine „Pale Blue Dot” (Punctul Palid Albastru). Aceasta este fotografia Pământului capturată de sonda Voyager 1 în 1990, de la o distanță de 6 miliarde de kilometri, în care planeta noastră apare ca un simplu pixel, un punct minuscul suspendat în vid.

​Această perspectivă cosmică transformă poezia într-o meditație asupra fragilității și insignifianței noastre colective în vastitatea Universului.

Mai jos, poezia.

Mă doare 

c-am pierdut sensul zilelor cu soare 

Mă doare 

să văd timpul etern cum dispare

Mă doare 

din nou un genunchi, 

la fel de apatic și azi ca și ieri

spre marginea unui sfârșit dogmatic

și mersul devine tot mai dramatic

Mă doare

să fiu un produs anonim

închis într-un punct tot mai infim

în care aprindem doar un amper

luminând Universul imun

cu un gest prea subtil și comun

ce nu schimbă din mers absolut niciun drum

Mă doare, mă doare, mă doare

Marius Ene, Sibiu, 08.10.2025

Scuze dacă ți-am ruinat distracția,

Dar cu plecați deja atâția,

S-a cam terminat organizația.

Am totdeauna senzația

De care nu mă pot scăpa

Pentru că-s dus cu cârpa.

Nicodată n-am făcut ce-a trebuit,

Și-s așa de-nghesuit.

Dacă mă-ntâlnești afară poate te salut,

Chiar dacă poate nu m-ai recunoscut,

Chiar dacă poate asta m-a durut,

Și poate m-am și pierdut.

Mâine merg pe drum

Lovind pietre,

Cu supărare ca-i vina mea,

Mereu mă gândesc la ea.

Sunt într-o mare amestecare.

Și când mă simt bine

Chiar atunci intru în ruine.

Din toate poveștile spuse,

Viața mea-i cea mai proastă.

De-aia că am una bună,

Și io am făcut-o nebună.

Și stau să calculez diametre,

Dar văd doar a ei privire,

Și cum arăt când halesc eu ca Haplea mâncare,

În pauze cum provoc o distanțare,

Și timpul trece și n-am făcut nimic din lucrare,

Și mă lovește o dureroasă realizare.

Și mă gândesc „Pentru ce-i totul?

De la fata asta nu reușesc să termin referatul?”

Așa o să fiu pe veci

Am ajuns în punctul zero

Unde nulul e mai nul, 

Unde-i dulce degradarea, 

Unde totul este scrum, 

Unde clopotele morții bat și cântă neîncetat.

Am ajuns în punctul zero

Unde abisul e mai abis, 

Unde căderea e lungă,

Unde sufletul s-a stins.

Unde tristă-i întrebarea:

Unde-s eu, fetița-zâmbet?