În bezna gândului meu

Nu am manual de utilizare,
dar am un suflet plin.
Plin
de zdrelituri nobile,
de doruri neterminate,
de iubiri ce n-au cerut niciodată garanție,
de vise ce se sting greu,
de ambiție ce nu cunoaște sfârșit,
de pași ce nu se lasă doborâți,
de întrebări care nu știu să dispară,
de umbra lucrurilor nespuse,
de metafore neinventate,
de gânduri ce nu încap în cuvinte,
de lumină care nu vine din soare –
și de oameni
care m-au preferat
în fiecare clipă
a nebuniei universului.

Sunt un colaj
de întâmplări și oameni,
de timp care mă poartă
ca o frunză în alfabetul vântului.

Mereu îndrăgostit
de imposibil,
de idei profunde,
de nopți înstelate,
și de iremediabila clipă –
îmblânzită de cei
care m-au privit cu inima deschisă.
Am fost
misiune imposibilă – și totuși,
uite-mă:
jumătate greșeli,
jumătate artă.

Am fost greu de iubit,
greu de modelat,
dar am iubit cu patos –
ca și cum fiecare sărut
era ultimul vers.
Și încă iubesc -
în taină și în plin.
Poate că nu voi avea niciodată
instrucțiuni clare,
dar am un suflet
care bate în poezie –
ca o stea ce nu încape
în constelație.
Mulțumesc
celor ce m-au făurit,
celor ce m-au învățat
să tac,
să ard,
să exist –
așa cum doar o singură privire
aprinde văpaia inimii.

Trăiesc,
scrâșnesc,
iubesc,
și crăp norma –
mă scriu ca un vers
care nu se mai termină,
care umblă desculț
prin sufletul celuilalt.
Prefer să rămân
o metaforă
în sufletul oamenilor.

N-am devenit perfect,
doar freamăt neîmblânzit –
și asta e tot ce contează.

Și tot ce pot spune,
cu liniștea unui vers neșoptit,
e:
Mulțumesc!

Nu mai ascult demult
cum picăturile de ploaie fac
gâlceavă în fereastră,
căci în noaptea asta
prefer
să simt simfonia
ritmului tău cardiac.

Ți-am smuls singurătatea
Din colțurile sufletului tău
Și-acum, spune-mi te rog...
cât e ceasul?

Din zori, am înșfăcat răcoarea dimineții
Și ți-am pavat patul în care stai tolănită...
Tu mi-ai sădit câteva minute...
Orologiu se pierdea în erori.

S-au prelins orele ca valurile Niagarei
Și toată pororoca din mine te-a năpustit
În tihnă
Din toate izvoarele.

Mai spune-mi, te rog,
cât e ceasul?

Mai spune-mi
o șoaptă,
un strigăt,
o istorie...

Târziu... nu va fi niciodată între noi.

Într-o lume plină de “scroll” și “swipe”,
iubește ca-n “Liceenii” -
puțin spus, mult simțit…
când o privire valora cât o promisiune.

“Oare mai există iubirea asta?”

Da, mai există.
Nu o găsești în vitrinele lumii,
nici în viteza cu care trecem unii pe lângă alții,
dar trăiește -
în gesturi simple,
în ochii care se caută fără cuvinte,
în răbdarea cu care cineva așteaptă un mesaj,
în mâinile care se țin fără să întrebe cât va dura.

Iubirea ca-n “Liceenii” n-a murit.
S-a retras în colțuri liniștite,
într-un apartament cu perdele albe și cărți pe noptieră,
într-o îmbrățișare dată pe hol, în tăcere,
într-o piesă veche de la Angela Similea,
ascultată într-o duminică în doi.

Există.
Dar nu face zgomot.
Și nu cere nimic altceva decât adevăr.

Din București, trimit din suflet 

o căință, călare pe un fir de ceață,

ce cade peste Câmpulung Moldovenesc,

unde codrii încă foșnesc a rugăciune.

Draga mea, dorul meu se frânge

ca o frunză prinsă-n vântul obcinilor,

și plânge în mine o apă limpede,

izvorâtă din pietrele Bucovinei.

Am pus pe umeri dealurile

ca să mă caute pe drumuri lungi,

dar fiecare pas se rătăcește

în toaca din biserica Sâhla.

Între noi, s-a întins Moldova

ca o horă de munți și de văi,

iar eu beau din dorul acesta

ca dintr-o ulcică de lut crăpat.

Acolo, brazii știu să păzească iubirea,

aici, luminile orașului îneacă tăcerea.

Și totuși, fiecare noapte mă duce

până sub fereastra ta -

unde luna scrie, cu slove de argint,

amprenta dorului meu pe pielea ta.

Draga mea, dragostea mea rămâne

un drum lung cât Carpații,

dar inima mea, obosită,

va bate mereu în Bucovina.

Rămân același fiu și bărbat

al Câmpulungului Moldovenesc,

străbătând același vechi drum al tătarilor,

unde pașii mei se împletesc cu umbrele vremurilor tale.

Iar tu,

ascunsă sub ștreașina dorului meu,

pentru totdeauna.

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Ți-aș ține pleoapele cu două degete,

ca să nu clipești

când mă uit la tine.

Mi-e teamă că dacă ai clipi,

s-ar rupe firul invizibil

dintre ochii noștri.

Ți-aș săruta tâmpla exact în locul

unde-ți bate frica.

Acolo unde gândul

te neliniștește 

în somn.

Și dacă într-o zi

n-ai mai vorbi,

n-aș plânge —

mi-aș muta inima în palma ta,

ca să o înveți

să bată

în limba ta.

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

Mult nu mai e şi voi pleca

Şi nu-mi vine a crede,

Că tot ce am avut cândva,

Voi pierde.

Că din toate ce-s pe Pământ,

În cimitir sub cruce,

Doar al meu trup jos în mormânt

Voi duce.

Şi că sub lutu' întunecat,

Apăsător şi rece,

Pe al morţii drum neîncetat

Voi trece.

Doar ale mele poezii,

Rămase-n astă lume,

C-am fost şi eu printre cei vii,

Vor spune.

Azi cu nepotul am participat

La un concurs de șah la sat,

Premiul cel mare nu l-a luat,

Pentru că tare prost a judecat

Au fost partide mult disputate

Și unele din ele greu câștigate,

Iar unde a mutat făra-gândi,

Șat mat a încasat cât ai clipi

Ne vom întoarce din nou la joc

 După o analiză a rundelor jucate,

Să apelăm la intelect, nu la noroc

Iar greșelile, să nu mai fie repetate

De la concurs multe s-au reținut

Și mai presus să nu te lași bătut,

Și chiar și-atunci când idei nu-s,

În minte mai există...o mutare-n plus!