Hai toamnă…

și dacă te aș săruta

doar să ți simt buzele crăpate

dacă te aș prinde într-o eclipsă

doar pentru a te avea pentru totdeauna

m ai iubi la fel de mult?

m ai căuta la fel de des?

dacă m aș lovi la un genunchi

ai îngenunchea pentru mine?

ia mi durerea de pe umeri

scoate mi sufletul la aer

nu pot să mi ridic privirea

când ea tot cade o dată cu mine

ia mă în brațe, nu mai pot să merg

nu mi simt inima cum bate

strânge mă la piept cat timp leșin

sunt obosit, vreau puțin vin,

stropește mă cu apă pură

iubește mă, sărută mă de noapte bună

strânge mă la piept ca pe un copil

șterge mi lacrimile cu palma

fă mi o inimă cu degetele

spune mi ca nu o să mai fiu singur

promite mi ca dimineață ești aici

nu mă lasă să mor pe stradă,

când tot ce mi doresc e să fiu aici

să ți aud vocea când îmi cânți john lennon, și mi spui ca totul va fi bine

ca mereu voi fi copilul tău

iartă mă.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasiet

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Pedantlärare

Och tuffa tentor...

Och idag får du mig att rysa

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom! –

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer –

Idag är jag inte längre jag

Och jag gör ont...

Jag vill inte ha något längre -

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer... –

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Du gav mig till världen

I de tunga vågorna,

Så blasé...

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom!

Din groapa suferinței,

Eu azi am renăscut.

Pun capăt umilinței,

Bun lucru am facut...

În iad am coborât,

Era-ntuneric purpuriu...

Atâta am fugit,

Cu gândul să nu fiu...

Trezindu-mă, totuşi eram...

Şi nu contează ca fugeam...

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Zero-i număr potrivit,

Când nulitatea s-a ivit,

La miez de noapte n-a dormit,

Nici cu mine n-a vorbit. 

Un, doi, trei și-au pornit,

Dar târziu s-au tot trezit,

Pe cer stelele-au sclipit,

Și luna i-a tot privit.

Patru stele sclipitoare,

Străluceau tot cu splendoare...

Cinci păsări ne-au cântat ,

Ce frumos au răsunat!

Șase-i ora la moment,

Cu timp în rafinament ,

Iar la geam când am privit,

Soarele a răsărit.

Șapte, opt și mai departe,

Nimeni nu poate răzbate.

Timp frumos, dar s-a oprit

Cum și visul s-a sfârșit.

Între lună și-ntre stele,

Stau visele mele,

În dans cosmic ele zboară,

Nicăieri nu mai coboară. 

06.05.24 

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,

Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,

Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,

Și sunt doar povestea unui om rătăcit.

Rămân doar ecouri de pași pe pământ,

Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.

Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,

La schimb să îi dărui bătaia din piept. 

Un fum se ridică din palme spre stele,

Și eu, ca o umbră, după el mă întind,

Absorb întuneric prin mâini și prin piele,

Deodată sunt hău, și abisul cuprind.

Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,

Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid, 

În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună, 

Și alături de El, mă zăresc răstignit...

Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:

Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai, 

Iar El, surâzând, îmi răspunse:

Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!

M-am săturat să fiu discret, 

Și nu mai am nici o speranță, 

Și anunț aici fără regret, 

Că-mi chem iubirile-n instanță. 

M-am tot lăsat purtat de val, 

Mereu, la fel, și altădată... 

Și-mi chem, profund sentimental, 

Chiar inima la judecată. 

O vină aduc și la privire, 

Că prea adânc s-a tot uitat, 

Și slab fiind mereu de fire, 

Iubirii nu am rezistat. 

În culpă a fost doar mângâierea, 

Căci a răspuns la mângâieri, 

Iar martoră i-a fost chiar pielea, 

C-a suportat senzații și dureri. 

Dar cea mai mare vină-o are, 

Sărutul dulce al ispitei, 

Că-n ziua aceea pe-nserare, 

A adormit pe buzele iubitei. 

Instanța rog cu adânc regret, 

Să ierte un biet amorezat, 

Şi în același mod discret, 

Eu retractez ce-am acuzat. 

Lacrima ta o port ca veşmânt,

Şi-o slăvesc, memorând deseori

Paşii tăi minunaţi pe pământ,

Ce se opresc şi pe aici uneori.

Ochii ţi-au rămas pe vecie în ea,

Şi-i privesc neîncetat, vinovat,

Par şi ei, că la fel, m-ar plăcea,

Chiar şi aşa, temător şi întristat.

Lacrima ta e şi acum îngheţată,

Pe obrazu-mi cald şi roşu timid,

Pe ea patinând pentru ultima dată,

Acel ultim sărut, rătăcit şi rigid.

Ochii tăi au pornit înspre ai mei,

Într-un schimb reciproc de cornee,

Şi de atunci lăcrimez Dumnezei,

Cu priviri şi surâs de femeie.

Unui elev

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

Unui elev

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

Unora

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

Unui agronom

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

Reuniune de familie

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

La priveghi

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

Unora

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

Răspuns la epigramele mele

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

Unuia căruia i-am împrumutat bani

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,

Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,

Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,

Umbra ei caldă cu miros de plăcere.

Să-i fiu amurgul topit în privire,

Cenușa fierbinte a zilei ce moare,

Să ard în lumina priviri-i subțire,

Precum o plăpândă  rază de soare.

Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,

Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,

Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,

Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.

Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,

Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,

Să-i port primăvara în floarea ce plânge,

Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.

Și dacă destinul va vrea să m-alunge,

Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,

Un ultim sărut ce pe buze se frânge,

Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.