Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Poems in the same category
Gânduri nespuse
Poverile grele ce îmi apasă sufletul
Se pare că încep să își spună cuvântul.
Am ajuns să fiu doar o umbră
Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.
Însă tot ce e rău va trece
Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.
Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic
Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.
Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic
Deși timpul era cel mai aprig inamic.
Am plâns, am suferit, am îndurat
Dar de acum toate astea s-au terminat.
Singura soluție care îmi rămâne este speranța
Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.
Speranța că totul va fi mai bine
Și orice e rău va trece de la sine.
Paleo logic
vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!
despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!
după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.
catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...
tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...
între ele, gândul...
Durere 1
Cu sangele fiert ,respir greu,
Cu durere-n suflet imi adun privirea,
Fara motiv,fara dorinta si fara cust,
Incerc sa-mi adun trupul marod de o minte bolnava.
Umbra-mi sopteste ca merit tot,
Ca-s nedemn de mine si de mintea mea,
Ca mai bine stau ca-mi este harazit sa-n-dur,
Sa doara ca merit,sa ard ca merit ,sa mor is menit!
WWW (în englezā)
This ain't a story about love and grace.
This ain't the sound of tender ripples, but of stormy waves.
This ain't no more a house to dwell and share,
When all you feel around is just the gust of death.
But not the silent kind, of aging,
The sounding one of bombs,
of blooded rubble far backbreaking,
of mortared feathers of a darling angel.
And endless streams of cries increasingly despondent,
Are carried by these warfares wider by the moment,
While clickers keep accounts of scattered ammo,
More nurses run from one to other in a torment.
And though we know, what do we care
It's all too much a cross to bear
For in this life, we have to share
A common sense for one's welfare
Just scrolling past all in disdain.
Better connection, less affection...
For those all mighty...no intention
To honor promises made to their nations.
Ce-i viața?
De te-ai întrebat vreodată
Ce-i viața,
Fie in glumă sau serios,
Și chiar de n-ai făcut-o
Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,
Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,
Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva
Și trece neinvitată la o cafea,
Tu spune-i :
Hei moarte,tu știi ce-i viața?
Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,
Repetă-i refrenul urâtei,
Zâmbește-i sarcastic,
Traiește fără teamă
Alungă-ți temerile,cheamă curajul,
Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,
Și nu te mint știindu-te al meu prieten!
(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)
Cuvânt
Cuvinte pline in inimii zbuciumate
Ce bat laolaltă in seri parfumate
Litere legându-se intr-un vals mlădioas
Poezie cu iz primejdios
Fiecare cuvânt aiurit liniștește
Și sufletul necopt înflorește
Asemenea unei flori in miez de primăvara
Ce ridica de pe umeri o povară.
După o iarna grea, plină de zile osândite
Vara aduce slove inedite
Ca intr-o pânza totul se țese frumos
Și viața începe sa prindă sens prețios.
Other poems by the author
E toamnă...
E ceaţă, e frig, nu se vede,
Pământul e orb iar ceru-i pustiu,
Toamna înspre mine purcede,
Şi mă-mbracă în costum argintiu.
Plouă, doar plouă întruna,
Pasărea în cuib stă amorţită,
Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,
Şi gândesc întomnat la iubită.
Coşuri de case încet înviază,
Expiră un fum negricios,
E frig şi cred că-i amiază,
Căci toamna-mi pătrunde în os.
E ceaţă, e frig, nu e verde,
Soarele stă ascuns după nori,
Ochiul peste câmp mi se pierde,
Căutând disperat nişte flori.
E urât, e pustiu, e tăcere,
Copacii spre pământ se apleacă,
Căci vântul începe să zbiere,
Iar Toamna a început să petreacă.
În brațele tale...
Lunecă-n noapte
Luna ușor,
În brațele tale
Eu caut amor.
Zumzăie greieri
Plini de uimire,
În brațele tale
Eu caut iubire.
Scapără stele
Purtându-și făclia,
În brațele tale
Eu simt veșnicia.
Somnu-ți înalță
Vise regale,
Eu caut întruna
Brațele tale...
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Insomnie
Umbra mi-a înțepenit pe ușă,
Râde luna din fântână,
Focul vântură plângând cenușă,
Până ziua încet se-ngână.
Noaptea molfăie o ziuă albă,
Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,
Pe ferestre îmi crește iarbă,
Gându-mi paște pe sub pat.
Mintea-mi rumegă o amintire,
Ochii mi-au făcut de treaz hernie,
Și citesc orbește din psaltire,
Despre îngeri, vis și insomnie.
Sărmanul
Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,
În suburbii indolent se agită,
Zilnic consumă a lumii otravă,
Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.
Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,
Sunându-şi mama retoric în mormânt,
Cad anotimpuri peste casa-n ruine,
Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.
Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,
Îşi muşcă pâinea înăcrită,
Pe soartă n-are pic de ură,
Şi calea lui e infinită.
Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,
Iar vântu-i şterge lacrima uşor,
Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,
Simţindu-se până în zori nemuritor.
Când ultimei vorbe sorocu-i venise,
Pe buzele-i de un roşu carmin,
Două silabe în sunet sunt prinse,
Şi el rosti cu putere: Amin!