Peregrin serafic

Câte am pierdut

Am pierdut multe în viaţa aceasta,

Şi nu mai sunt eu bucuroasă,

Cum am fost parcă vreodată.

Am înnotat în sângele morţii,

Fâcând un pas,nebun

Şi straniu.

Dar nu regret,că l-am făcut 

Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.

Mi-a fost dat multe ori să greşesc,

Să plătesc şi foarte scump.

Dar chiar şi astăzi nu sunt 

Ceia care am fost .

M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb 

E bine oare ceia,ce fac? 

Doamne,

Tu care ești începutul și sfârșitul,

când mă privesc la față,

văd cum Lumina și Întunericul dansează

în același cerc.

Lumina Ta mă cheamă din zori,

dar Întunericul mă atrage în adânc.

Am căutat să înțeleg

ce înseamnă să fiu întru Tine,

dar mă simt prins între cele două,

ca o flacără ce nu știe dacă se stinge

sau arde mai tare.

Lumina Ta nu e doar strălucire,

ci o claritate care taie în adânc.

Căci fiecare rază mă descoperă,

și îmi arată umbra mea ascunsă.

Este frică în această lumină

pentru că arată tot ce am ascuns,

toate golurile, toate rănile neînchise.

Întunericul, Doamne,

nu este doar întunecare,

ci adâncirea în care mă pierd

ca într-o noapte fără sfârșit.

Acolo unde nu sunt judecat,

dar nici mângâiat,

acolo unde caut și totuși nu găsesc

decât ecoul propriilor pași.

Dar dacă tu ești în lumină,

și în întuneric ești la fel,

atunci înseamnă că, poate,

lumina nu este fără umbra ei.

Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire

pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.

Doamne,

nu mă lăsa să aleg între una și alta,

căci ambele sunt parte din Tine.

Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,

e o fărâmă de lumină

și în fiecare rază,

o adâncire de întuneric.

Ori poate adevărata Lumină

nu este cea ce alungă umbra,

ci cea ce învăluie umbra,

ca o parte din tot ce suntem.

Și așa, în Tine,

mă învălui în Lumină,

chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,

pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum

spre Tine,

un drum unde nici lumina, nici întunericul

nu mă va părăsi.

Un fulger ostenit trăieşte în mine,

Sunt sufletul golului şi inima nimicului,

Chiar şi să mor îmi este ruşine,

Căci m-am scăldat în apele misticului.

În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,

Sunt stârv şi vulcan totodată,

Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,

Să fiu şters, ca să rămân o pată.

Sunt intervalul dintre bătăile inimii,

Călău al timpului şi paznic al infinitului,

Spun poveşti de groază fie-mii,

Iar ea crede în nebunia tăticului.

Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,

Mă simt o fiinţă fără chip,

Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,

Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.

Cu întunericul ce în mine zace,

Aş putea acoperi soarele pe vecie,

Răutatea mea ar putea fi război ori pace,

Şi-ar instala peste bucurii sclavie.

Înroşesc universul cu flăcările mele,

Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,

Sunt demon în rai şi înger în stele,

Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.

Sângele mă străbate în curenţi arzători,

Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,

Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,

Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.

Am nefericirea de a nu fi nefericit,

Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,

Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,

Şi invoc lumini din cele mai sumbre …

Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,

Departe de mine şi aproape de depărtări,

Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,

Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.

Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,

Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,

Căci în cel ce a fost un om neiubit,

Se naşte acum, poetic, iubirea …

Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!

Pământul cu munții și marea

Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;

Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!

Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!

Vechiul trăiește clipa prezentă,

Precum strămoșii tăi morți de milenii

Respiră acum prin tine!

(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)

" Cereți și vi se va da.."

Doamne cer iubirea ta,

Să-ntaresti, credința mea,

Rugăciunea mea să fie,

Spre a ta călătorie...

" Căutați și veți afla "

Asta este calea mea,

E o cale fericită,

Și de mulți, foarte dorită,

Cu tine o pot avea...

In rai fie viața mea.

" Bateți" și îl căutați,

Pe măritul împărat,

Ușa " vi se va deschide..

Cu iubire pentru toți,

Ne iartă și cu ajutor,

Ne răspunde tuturor.

Ce cereți tatălui meu,

Prea iubitul Dumnezeu.

Cereți in numele meu ...

Și răsplată veți avea,

Te ajută credința ta .

În zori de zi, în lumina răsăritului,

Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.

În suflete tinere, pasiuni se aprind,

Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.

Cu inima plină de curaj și cutezanță,

Tânărul adolescent se avântă cu speranță,

În lumea lipsită de nuanță,

În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.

Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul

Doar acolo unde gândul

Poate-ajunge-ntr-un minut,

Un minut și nu mai mult.

Dar oricum, ești mic, ești mare,

Tot ce faci un rost își are.

Când vei crește-ți va fi dor

Fiindcă totu-i trecător.

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Și așteptarea tare îmi chinuie inima

Și dorul tare mi-o sfâșie

Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima

Când înec toată agonia sub esența toxică  a răbdării

Și oare va mai veni odată sau măcar 

o dată? 

Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?

E sub caldura altor brațe știu asta sigur

Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...

Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit? 

Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului

De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea  de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

El curge haotic, prin vaduri străine,

crezând că se spală de vechi, de trecut,

dar orice râu poartă, sub unde divine,

ecoul izvorului ce l-a născut.

Și poate că-n brațele nopții se pierde,

și poate că plouă ca să se ascundă,

dar apa ce tace în valuri, în perdea,

îmi poartă reflexul, în unda profundă.

Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,

căci râurile toate ajung înapoi.

Când crede că-i liber și fără de rană,

își vede trecutul oglindă în ploi.