Găurile de-a lungul visului
Am strâns pietre, am strâns cuvinte,
Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,
În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.
Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,
Vestminte de metale, de haine de moarte,
Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.
Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"
Așezate și frumos ordonate,
Ca niște stele căzute în capcana mea,
Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.
Și am râs de mine în oglindă, o dată,
De câte ori? Nu mai știu.
M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,
Cu frica de a nu fi îndeajuns.
Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,
Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,
Ce o deschidă doar mâinile tale.
Iubirea ta a fost singurul colț de liniște
Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.
Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,
Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.
Poems in the same category
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Te-aș suna….
Oricât aș vrea, nu te pot descrie,
Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.
Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,
Că nu te las să ajungi o simplă amintire.
Că-n fiecare zi, mor câte puțin,
Când plouă cu regrete din al meu suspin.
Suspine pline de dragoste și dor,
Zăcute într-un sunet amețitor.
Aș da orice să te mai văd odată,
Amia iubire să fie mângâiată.
Și chiar de-ar fi doar un vis,
Să-ți pot șopti ce am de zis…
Și-n taina nopții, când stelele veghează,
Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,
În visele mele, te caut neîncetat,
Cu dorul ce mereu m-a frământat.
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Primăvara inimii mele în germană
Un băiat simpatic, George...
Un băiat introvertit, George...
Un băiat amuzant, George...
Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,
Un băiat pentru care orice atenție contează, George,
Un băiat căruia îi plac poeziile, George,
Un băiat expresiv și artistic, George,
Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...
Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,
Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,
Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,
Un băiat curajos și hotărât, George,
Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,
Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,
Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,
Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,
Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,
Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,
Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.
George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.
Der Frühling meines Herzens
Ein netter Junge, George...
Ein introvertierter Junge, George...
Ein lustiger Junge, George...
Ein Junge, wie ich ihn noch nie zuvor getroffen habe, George,
Ein Junge, für den jede Aufmerksamkeit zählt, George,
Ein Junge, der Gedichte mag, George,
Ein ausdrucksstarker und künstlerischer Junge, George,
Ein Junge, der uns unbedingt auf eine Fahrt mit dem Hydrobike mitnehmen möchte, George...
Ein Junge, der wirklich möchte, dass wir beim Picknick sitzen und Geschichten erzählen, George,
Ein Junge, mit dem man ins Kino gehen kann, spielt, George,
Ein Junge mit einfachem, aber wohlgewähltem Geschmack, George,
Ein mutiger und entschlossener Junge, George,
Ein Junge, der alte Modezeitschriften mag, George,
Ein Junge, der bei jeder Gelegenheit mehr Blumen und Süßigkeiten mitbringt, George,
Ein Junge, dessen Gedichte mich immer mehr anziehen, George,
Ein Junge, der tausendmal schreibt, schneidet und umschreibt, bis er genau das ausdrückt, was er will, George,
Ein Junge, mit dem ich zum Nachbarn gehe, der Spanischunterricht gibt, George,
Ein Junge, der, wenn ich beim Lernen zurückfalle, auch über mich meditiert, George,
Ein Junge, der ungefähr die gleiche Art von Musik hört, George.
George, meine Erinnerungen an dich, wie ich dich kennengelernt habe und wie sehr ich es geliebt habe, wie du geschrieben hast, wie du Pizza gegessen hast, wie du über meine Witze gelacht hast (denn normalerweise lache nur ich), wie du mich manchmal ausgelacht hast, wie wir es früher getan haben durch die Gassen laufen, wie wir beide Motorrad fuhren, auf dem Highway der Sonne, die Geschwindigkeitsbegrenzung überschritten, mit den Haaren im Wind, sorglos, wie wir es verstanden, uns gegenseitig ein gutes Gefühl zu geben, unsere Stimmung zu heben, für uns Habe Spaß in Kneipen, gehe zu Fußballspielen, schreie und spucke Samen, spiele mit meiner Nebelung-Katze, gib mir einen Stift, der dir langweilig war, ich würde ihn reparieren und du würdest dich sehr freuen. Schöne Erinnerungen, schade, dass du mit einem ich weiß nicht welchem Projekt in Brasilien abgereist bist. Es ist nichts, du warst jung, wie Otilia aus „Otilias Rätsel“ sagen würde, du hattest deine Träume und musstest sie erfüllen. Es gibt so viele andere Mädchen, aber du brauchtest dieses Projekt wirklich. Ich verstehe dich, du hast es nicht getan Hinterlassen Sie mir viele Gedichte, aber ich werde sie behalten, ihre Erinnerung wird immer mehr aufblühen, wenn ich sie lese, durchblättere, wenn mir Ihr Schreiben gefällt und was Sie mit diesen Zeilen ausdrücken wollten.
A pint of tea
In the garden of love, where whispers entwine,
Your presence transforms the mundane to divine.
With each step, you scatter colors so bright,
Illuminating the darkest corners of night.
A pint of tea, the purest kind, a warming of my heart's delight,
Your whisper calming and without a blight, makes me feel untied.
The first words I stole were full of light, Forging the bonding that is right.
Flavours of future makes me wish, for us two to flourish.
In pressure of the heat, your white heart begins to glow,
On the shadowy rain my love starts to grow.
United in ideals, our bonding shall bestrow.
In the silence of the garden I hear, a melody to my ear.
Boiled up with lot's of sugar, a pint of tea of kindness,
A short message, waiting for my heart to address
"I love you" my soul caresses.
"Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
De la început
Înca sper să te întorci,
Să ne găsim din nou ușor,
Să ne facem c-a început,
Totul de la început.
Și aștept să vii uitând că poate..
Orice om vrea să separe
Drumuri ce n-au altă cale,
Decât cea care-i cu soare.
Soare ce răsare-n zare,
Când privim ochii cei care...
Strălucesc și își vorbesc,
Spunându-și: "Încă te iubesc."
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Te-aș suna….
Oricât aș vrea, nu te pot descrie,
Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.
Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,
Că nu te las să ajungi o simplă amintire.
Că-n fiecare zi, mor câte puțin,
Când plouă cu regrete din al meu suspin.
Suspine pline de dragoste și dor,
Zăcute într-un sunet amețitor.
Aș da orice să te mai văd odată,
Amia iubire să fie mângâiată.
Și chiar de-ar fi doar un vis,
Să-ți pot șopti ce am de zis…
Și-n taina nopții, când stelele veghează,
Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,
În visele mele, te caut neîncetat,
Cu dorul ce mereu m-a frământat.
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Primăvara inimii mele în germană
Un băiat simpatic, George...
Un băiat introvertit, George...
Un băiat amuzant, George...
Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,
Un băiat pentru care orice atenție contează, George,
Un băiat căruia îi plac poeziile, George,
Un băiat expresiv și artistic, George,
Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...
Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,
Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,
Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,
Un băiat curajos și hotărât, George,
Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,
Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,
Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,
Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,
Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,
Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,
Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.
George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.
Der Frühling meines Herzens
Ein netter Junge, George...
Ein introvertierter Junge, George...
Ein lustiger Junge, George...
Ein Junge, wie ich ihn noch nie zuvor getroffen habe, George,
Ein Junge, für den jede Aufmerksamkeit zählt, George,
Ein Junge, der Gedichte mag, George,
Ein ausdrucksstarker und künstlerischer Junge, George,
Ein Junge, der uns unbedingt auf eine Fahrt mit dem Hydrobike mitnehmen möchte, George...
Ein Junge, der wirklich möchte, dass wir beim Picknick sitzen und Geschichten erzählen, George,
Ein Junge, mit dem man ins Kino gehen kann, spielt, George,
Ein Junge mit einfachem, aber wohlgewähltem Geschmack, George,
Ein mutiger und entschlossener Junge, George,
Ein Junge, der alte Modezeitschriften mag, George,
Ein Junge, der bei jeder Gelegenheit mehr Blumen und Süßigkeiten mitbringt, George,
Ein Junge, dessen Gedichte mich immer mehr anziehen, George,
Ein Junge, der tausendmal schreibt, schneidet und umschreibt, bis er genau das ausdrückt, was er will, George,
Ein Junge, mit dem ich zum Nachbarn gehe, der Spanischunterricht gibt, George,
Ein Junge, der, wenn ich beim Lernen zurückfalle, auch über mich meditiert, George,
Ein Junge, der ungefähr die gleiche Art von Musik hört, George.
George, meine Erinnerungen an dich, wie ich dich kennengelernt habe und wie sehr ich es geliebt habe, wie du geschrieben hast, wie du Pizza gegessen hast, wie du über meine Witze gelacht hast (denn normalerweise lache nur ich), wie du mich manchmal ausgelacht hast, wie wir es früher getan haben durch die Gassen laufen, wie wir beide Motorrad fuhren, auf dem Highway der Sonne, die Geschwindigkeitsbegrenzung überschritten, mit den Haaren im Wind, sorglos, wie wir es verstanden, uns gegenseitig ein gutes Gefühl zu geben, unsere Stimmung zu heben, für uns Habe Spaß in Kneipen, gehe zu Fußballspielen, schreie und spucke Samen, spiele mit meiner Nebelung-Katze, gib mir einen Stift, der dir langweilig war, ich würde ihn reparieren und du würdest dich sehr freuen. Schöne Erinnerungen, schade, dass du mit einem ich weiß nicht welchem Projekt in Brasilien abgereist bist. Es ist nichts, du warst jung, wie Otilia aus „Otilias Rätsel“ sagen würde, du hattest deine Träume und musstest sie erfüllen. Es gibt so viele andere Mädchen, aber du brauchtest dieses Projekt wirklich. Ich verstehe dich, du hast es nicht getan Hinterlassen Sie mir viele Gedichte, aber ich werde sie behalten, ihre Erinnerung wird immer mehr aufblühen, wenn ich sie lese, durchblättere, wenn mir Ihr Schreiben gefällt und was Sie mit diesen Zeilen ausdrücken wollten.
A pint of tea
In the garden of love, where whispers entwine,
Your presence transforms the mundane to divine.
With each step, you scatter colors so bright,
Illuminating the darkest corners of night.
A pint of tea, the purest kind, a warming of my heart's delight,
Your whisper calming and without a blight, makes me feel untied.
The first words I stole were full of light, Forging the bonding that is right.
Flavours of future makes me wish, for us two to flourish.
In pressure of the heat, your white heart begins to glow,
On the shadowy rain my love starts to grow.
United in ideals, our bonding shall bestrow.
In the silence of the garden I hear, a melody to my ear.
Boiled up with lot's of sugar, a pint of tea of kindness,
A short message, waiting for my heart to address
"I love you" my soul caresses.
"Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
De la început
Înca sper să te întorci,
Să ne găsim din nou ușor,
Să ne facem c-a început,
Totul de la început.
Și aștept să vii uitând că poate..
Orice om vrea să separe
Drumuri ce n-au altă cale,
Decât cea care-i cu soare.
Soare ce răsare-n zare,
Când privim ochii cei care...
Strălucesc și își vorbesc,
Spunându-și: "Încă te iubesc."
Other poems by the author
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Oda iubirii eterne
Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,
Ca o flacără de vară în abisul meu,
Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu,
Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.
Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,
Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,
Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții
Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,
Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,
În furtuna sufletului, ești calmul meu,
În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune
Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,
Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,
Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii
După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,
Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul
În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării
Strigătul primei iubiri
Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Oda iubirii eterne
Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,
Ca o flacără de vară în abisul meu,
Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu,
Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.
Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,
Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,
Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții
Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,
Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,
În furtuna sufletului, ești calmul meu,
În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune
Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,
Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,
Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii
După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,
Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul
În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării
Strigătul primei iubiri
Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.