Roșu pulsând, a vieții izvor,

În vene curge, neobosit rotor.

Dar când se scurge, picătură cu picătură,

Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.

Fiecare strop, o fărâmă din tine,

Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.

În roșu aprins, se oglindește sufletul,

Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut

.

Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,

Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.

Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,

Că viața va învinge, și vei trăi.

Sângele, esența, dar și amintire,

A luptei pentru viață, a durerii sincere.

Și când se oprește curgerea, și inima tace,

Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.

Ploaia cade rece, rece,

Pe pământul încă adormit,

Un fior rece se strecoară,

Pe sufletul meu obosit.

Vântul bate cu putere,

Frunzele uscate le smulge,

Le duce departe, departe,

Ca un vis ce se rupe.

Soarele se ascunde după nori,

Lumina lui slabă abia se strecoară,

O zi tristă, o zi rece,

O zi de primăvară amară.

Dar ploaia e necesară,

Să ude pământul uscat,

Să dea viață florilor,

Să aducă verdele înapoi.

Chiar și în această zi rece,

Speranța încă înflorește,

Știu că soarele va reveni,

Și primăvara va fi din nou frumoasă.

Când ura-i zid de neclintit,

Și dreptul, șoaptă ce-a murit,

Când lanțul strânge, sufocând,

Doar un ecou, un gând, un zvon:

Revolta, flacără-n noapte,

Să rupă-n două orice șoapte,

Să-nfrunte frica, pas cu pas,

Să-nalțe glasul, demn și las.

Căci inima, sub jug tăcut,

Nu poate veșnic să se-nfrunte,

Și libertatea, vis pierdut,

Se naște-n zori, din grele fructe

.

Când ura-i lege, iar puterea,

Un zeu ce-și cere-nchinarea,

Doar lupta-i cale, mângâierea,

Spre-un mâine-n care speranța-i floare.

Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,

Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.

Strugurii copți, în coșuri se adună,

Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.

Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,

Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.

Miros de pământ umed, de fân și de mere,

O simfonie-n aer, ce inima o umple.

Soarele-apune, cu raze de aur,

Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.

Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,

O poveste-n culori, de o frumusețe rară.

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

Orizontul pare aproape

Împodobit  c-un curcubeu,

Dincolo de largul mării

Ține-n brațe un nor greu.

Noru-n valuri se preface,

Mici șiroaie curg la vale,

Temătoare să nu sece

Pân-la  mare e lungă  cale...

Se strecoară printre stânci

Fir  de apă subțirel

Bucuros când întănlește

Alte fire ca și el.

Ți-ai luat cu tine umbra, atunci când ai plecat...
În mine am rămas doar eu - ecou fără de păcat...
Pe buze nu mi-ai mai lăsat, amar, sărutul,
Căci ți-am uitat, de mult, aroma, gustul...

Și te-am visat râzând spre mine fără vină,
Că-ți dăruiam întregul rod al meu de chin și de lumină,
Și încercam să-ți prind în palme mâna,
Dar tu-mi alunecai pe cer, șovăitor, ca luna...

Și-ntr-ale mele nopți - însinguratic anturaj,
Mi te-nscriam în suflet ca pe un veșted tatuaj...
Adăugând, pe rând, câte o literă sau floare,
Eu te-am pictat ca pe o umbră care încă doare...

Aseara mi te-am visat

De mult nu mi s-a-ntamplat

Și a fost puțin ciudat

Te voiai îmbrățișat.

Și m-am lipit de pieptul tău 

Să-ti simt al inimii ecou

Si mi-ai șoptit în acorduri de Bordeaux

"Baby! Ție chiar ti-a fost dor!".

Mi-e visul o icoană a vieții 

Ce-mi luminează zorii dimineții 

Mi-e dor...și mi-l port cu răbdare 

Azi în suflet mi-e soare.

Îți scriu din nou iubita mea

Puține rânduri pe-o hârtie,

Și sper să capăt un răspuns 

Până când plec în cătănie.

Nu te-am văzut de șase luni

Și-am auzit că ești supărată,

Că m-ai văzut după cum spui

La braț mergând cu altă fată.

Tu ești plecată în străinătate

Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,

Și te aștept să te întorci în țară

Că fără tine îmi este tare greu.

Nu știu cum pleacă către tine

Atât de multe zvonuri false,

Iar tu le crezi c-ar fi adevărate

Și nu minciuni de lume scoase.

Când vei primi scrisoarea mea

Să știi că sunt cu arma la picior,

Că am primit un ordin de-nrolare

Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.

De-mi vei trimite vreun răspuns

Să pui adresa de la noi din sat,

Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi

Trist, voi înțelege că mai uitat.

Așa a scris bunicul meu demult

Pe-un petic de hârtie c-un creion,

Pe care l-am găsit ascuns în cufăr

Purtând o ștearsă semnătură...Ion.

Concluzia am tras-o...îndurerat

Că epistola n-a mai ajuns la fată,

Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit

Și își trăiesc povestea lor...ciudată!

Copacul îmi amintește de tine,

Când noi eram apropiați,

Timpul parcă stătea în loc,

Restul nu mai conta,

Când eram fericiți cu adevărat.

Copacul este martorul iubirii noastre,

Când noi doi ne-am sărutat,

S-a reaprins scânteia dintr-o magie,

Cât timp te-am văzut pe tine,

Și nu mă mai satur să te privesc.

Te-am așteptat de foarte mult timp în urmă,

Că să ne reîntâlnim,

Că să recuperăm ce am pierdut,

Cu un simplu te iubesc și îmbrățișați.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!