Ziua copilului
Soarele zâmbește-n cerul senin,
O zi de sărbătoare e azi, e senin.
Copiii prin grădini și parcuri s-adună,
Cu bucurie și voie bună.
Zâmbetul lor e o lumină caldă,
Inima de copil e plină de nădejde.
Jocuri și cântece umplu aerul,
O lume magică se creează mereu.
Amintiri din copilărie vin val după val,
De joacă, râsete, fără niciun egal.
Zilele petrecute-n natură,
Cu prietenii dragi, o aventură.
Visuri mari și imaginație bogată,
Lumea pare un loc de poveste, o minunată.
Fără griji și cu sufletul pur,
Copiii ne aduc bucurie și un zâmbet sur.
La mulți ani, copii, și să aveți o zi minunată,
Plină de bucurie și de joacă neîncetată!
Păstrați mereu sufletul curat de copil,
Și lumea va fi un loc mai bun, mai fertil.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 2 iunie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 474
Poezii din aceiaşi categorie
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
Rămâi
Tăcerea mă-nconjoară, strașnic, știu
Și-e dureros...
Căci n-am să-ți mai sorb privirea,
Rămâi, rămâi doar de prisos.
Totul despre dragoste
Iubito, cine este cel ce știe totul despre iubire,
Sau despre dragostea ce eu ți-o port ca un nebun?
Iar dacă dragostea nu este nebunie,
Atunci ce este?
Căci vorbele oricât ar vrea să dezvelească
Cele ce nu pot fi privite,
De proști ori simpli muritori,
Aici fac tainică vorbire despre amorul nostru,
Despre noi doi când încleștați
Și prinși în veșnicie, vorbim Precum nemuritorii zei,
Cine e cel care pe toate le cunoaște,
Și dragostea împarte doar celor ce-o cer?
Nu este însuși Dumnezeu?
Nu-i teama izgonită pe vecie,
Iar dragostea-i pecetea Sfinților ce stau în Cer?
Nu-s îngerii aceeași dulce melodie,
Ce vine când suspinele-s prea multe,
S-aducă blândă mângâiere,
Celor ce însetați după iubire,
O cer în rugăciune așa cum noi cerut-am amândoi?
(31 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Lumina
Un soare ne aduce-n zori lumina
Un zâmbet ne sădește-n inimi flori
Iubirea ne aprinde-n ochi scânteia
Căldura șade-n sufletul din noi
Pământul ar fi mort fără lumină
Uscat ar fi, lipsit de nori și ploi
Un vals între-ntuneric și lumină
Balans ce îl dansăm la fel și noi
Iubirea când răsare e lumină
Se-aprinde dar nu-ntotdeauna-n doi
Și-atunci cade-ntuneric pe lumină
Pornind furtuna-n sufletul din noi
Subiectu-au studiat chiar peste poate
Minți luminate de poeți și prozatori
Mulți trubaduri cântând iubirea-n tot și-n toate
Fără concluzii ne-au lăsat luptând cu noi
Lumina textelor din cărți e o magie
Dar nu e cald între coperți cănd vrei s-adormi
Lumina sufletului trist e tragedie
Jucată des în viața noastră de actori
Spectacol orb ne poartă fără de lumină
Când o iubire strălucește doar în vis
Tot alergăm sperând norocul să ne-atingă
Să înserăm lumina-n doi spre paradis
Când e să fie o lumină-i peste toate
Când nu răsare-i întuneric, și-asta-i tot
Să te arunci peste hotare nu se poate
Prin întuneric și lumină trecem toți
Tu ai iubito?
-Stimate domn, mersi de primire
Care a fost prima ta iubire?
Cu cine te-ai simțit amabil?
Ce chip de om? și cât de durabil,
A fost cuplul între voi?
Ce dorințe ai avut? ce nevoi ??
-Oh prima mea iubire
O simt si amu ca un miracol
Îi aud și amu a ei vorbire
Cu ea depașeam eu orice obstacol
Cu părul blond minune mare
Cu ochi albaștri în revărsare
De nopți adânci petrecute în doi
Cu ea în orice clipă ma simțeam vioi
De mic copil eu am iubito
Și mă temeam eu să îi spun
Încrederea în sine nu am găsit-o
Și am perdut un moment bun
-Și pe urma ce ai făcut
Ai încercat so găsești ??
După cum eu am văzut
Pe deplin tu o iubești
Nui posibil să te dai bătut
Ce a fost și cum sa petrecut?
Oare ția spus că nu-i destin?
Că ea cu tine nu sa bucurat pe deplin?
-Nu băiete nimic nu a fost
Viața nea dus pe două drumuri diferite
Și am decis că nu mai este rost
Ca sufletele noastre nu-s menite
Să fie împreună chear dacă
Am iubito pe deplin
Am mai văzut-o și parcă
Amintirile îmi vin
Dar ma stărui să nu îmi amintesc
Acele momente petrecute împreună
Și din acel moment eu nu doresc
Ca nimeni de ea să nu mai spună.
-Dar ai mai iubit din nou așa de strâns
Ai mai simțit așa placere
Și tot pe urma tu ai plâns
Ca sați alini durerea ?
-Da au fost și după ea suflete pereche
Dar totuși parca nui deloc la fel
Au fost doar mici buchete
Ce au înghețat în ger
Am simțit placere si durere
Am simțit amorul și trădare
Și am decis că o să-mi caut una
Pe cea aleasă din vis
Pe ea a so compar cu luna
Pentru ea și cerul e deschis
Să ma iubească pe deplin
Să nu cunosc durerea
Și seara când acasă vis
Voi ști ce e plăcerea
So iau în brațe și so sărut
Săi spun căi cea mai bună
Acest moment nespus de plăcut
Vă fi cântat în strună
Vioara va recita
Iubirea noastră pe deplin frumoasă
Tu cu buzele dulci îmi vei cânta
O melodie aleasă
autor Stas Lipcan
....După tine
Nu-i zi lăsată să nu-mi amintesc de tine
Că suntem doi straini..(sắ plâng iarași îmi
vine)..
Nu-i seară să mă rog la Univers
Prin vers..
Se risipes c amintirile cu noi în plâns
Unele s-au frânt....au rămas doar un vis
De-as putea să te-ntorc o clipă să stai
Să ma..
Mi-e dat de-un timp s-adorm în lacrimi
Somnul să-mi fie un șir de patimi
Doar să revii pe-a vântului aripă
O clipă..
Și mă trezesc cu gândul doar la tine
Și-ncep din vise să cos rime
Despre o poveste uitată în trecut
Ce s-a pierdut..
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
Rămâi
Tăcerea mă-nconjoară, strașnic, știu
Și-e dureros...
Căci n-am să-ți mai sorb privirea,
Rămâi, rămâi doar de prisos.
Totul despre dragoste
Iubito, cine este cel ce știe totul despre iubire,
Sau despre dragostea ce eu ți-o port ca un nebun?
Iar dacă dragostea nu este nebunie,
Atunci ce este?
Căci vorbele oricât ar vrea să dezvelească
Cele ce nu pot fi privite,
De proști ori simpli muritori,
Aici fac tainică vorbire despre amorul nostru,
Despre noi doi când încleștați
Și prinși în veșnicie, vorbim Precum nemuritorii zei,
Cine e cel care pe toate le cunoaște,
Și dragostea împarte doar celor ce-o cer?
Nu este însuși Dumnezeu?
Nu-i teama izgonită pe vecie,
Iar dragostea-i pecetea Sfinților ce stau în Cer?
Nu-s îngerii aceeași dulce melodie,
Ce vine când suspinele-s prea multe,
S-aducă blândă mângâiere,
Celor ce însetați după iubire,
O cer în rugăciune așa cum noi cerut-am amândoi?
(31 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Lumina
Un soare ne aduce-n zori lumina
Un zâmbet ne sădește-n inimi flori
Iubirea ne aprinde-n ochi scânteia
Căldura șade-n sufletul din noi
Pământul ar fi mort fără lumină
Uscat ar fi, lipsit de nori și ploi
Un vals între-ntuneric și lumină
Balans ce îl dansăm la fel și noi
Iubirea când răsare e lumină
Se-aprinde dar nu-ntotdeauna-n doi
Și-atunci cade-ntuneric pe lumină
Pornind furtuna-n sufletul din noi
Subiectu-au studiat chiar peste poate
Minți luminate de poeți și prozatori
Mulți trubaduri cântând iubirea-n tot și-n toate
Fără concluzii ne-au lăsat luptând cu noi
Lumina textelor din cărți e o magie
Dar nu e cald între coperți cănd vrei s-adormi
Lumina sufletului trist e tragedie
Jucată des în viața noastră de actori
Spectacol orb ne poartă fără de lumină
Când o iubire strălucește doar în vis
Tot alergăm sperând norocul să ne-atingă
Să înserăm lumina-n doi spre paradis
Când e să fie o lumină-i peste toate
Când nu răsare-i întuneric, și-asta-i tot
Să te arunci peste hotare nu se poate
Prin întuneric și lumină trecem toți
Tu ai iubito?
-Stimate domn, mersi de primire
Care a fost prima ta iubire?
Cu cine te-ai simțit amabil?
Ce chip de om? și cât de durabil,
A fost cuplul între voi?
Ce dorințe ai avut? ce nevoi ??
-Oh prima mea iubire
O simt si amu ca un miracol
Îi aud și amu a ei vorbire
Cu ea depașeam eu orice obstacol
Cu părul blond minune mare
Cu ochi albaștri în revărsare
De nopți adânci petrecute în doi
Cu ea în orice clipă ma simțeam vioi
De mic copil eu am iubito
Și mă temeam eu să îi spun
Încrederea în sine nu am găsit-o
Și am perdut un moment bun
-Și pe urma ce ai făcut
Ai încercat so găsești ??
După cum eu am văzut
Pe deplin tu o iubești
Nui posibil să te dai bătut
Ce a fost și cum sa petrecut?
Oare ția spus că nu-i destin?
Că ea cu tine nu sa bucurat pe deplin?
-Nu băiete nimic nu a fost
Viața nea dus pe două drumuri diferite
Și am decis că nu mai este rost
Ca sufletele noastre nu-s menite
Să fie împreună chear dacă
Am iubito pe deplin
Am mai văzut-o și parcă
Amintirile îmi vin
Dar ma stărui să nu îmi amintesc
Acele momente petrecute împreună
Și din acel moment eu nu doresc
Ca nimeni de ea să nu mai spună.
-Dar ai mai iubit din nou așa de strâns
Ai mai simțit așa placere
Și tot pe urma tu ai plâns
Ca sați alini durerea ?
-Da au fost și după ea suflete pereche
Dar totuși parca nui deloc la fel
Au fost doar mici buchete
Ce au înghețat în ger
Am simțit placere si durere
Am simțit amorul și trădare
Și am decis că o să-mi caut una
Pe cea aleasă din vis
Pe ea a so compar cu luna
Pentru ea și cerul e deschis
Să ma iubească pe deplin
Să nu cunosc durerea
Și seara când acasă vis
Voi ști ce e plăcerea
So iau în brațe și so sărut
Săi spun căi cea mai bună
Acest moment nespus de plăcut
Vă fi cântat în strună
Vioara va recita
Iubirea noastră pe deplin frumoasă
Tu cu buzele dulci îmi vei cânta
O melodie aleasă
autor Stas Lipcan
....După tine
Nu-i zi lăsată să nu-mi amintesc de tine
Că suntem doi straini..(sắ plâng iarași îmi
vine)..
Nu-i seară să mă rog la Univers
Prin vers..
Se risipes c amintirile cu noi în plâns
Unele s-au frânt....au rămas doar un vis
De-as putea să te-ntorc o clipă să stai
Să ma..
Mi-e dat de-un timp s-adorm în lacrimi
Somnul să-mi fie un șir de patimi
Doar să revii pe-a vântului aripă
O clipă..
Și mă trezesc cu gândul doar la tine
Și-ncep din vise să cos rime
Despre o poveste uitată în trecut
Ce s-a pierdut..
Alte poezii ale autorului
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
Intrebari fara raspuns
În tăcerea nopții, un ecou se-aude,
Un suspin amar, ce cerul îl străbate.
"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,
De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"
Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,
Visuri neîmplinite, flori fără de nume.
Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,
Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.
De ce ai ales să-i chemi la tine,
Când lumea-i plină de frumuseți divine?
De ce n-au gustat din soare și din ploaie,
Din râsete și lacrimi și din iubire?
Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,
O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.
Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,
Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Februarie
În Februarie rece și tăcut,
Când pământul e încălzit doar de un sărut.
Ninsoarea dansează în lumina lunii,
Cu fulgi de zăpadă ca steluțe bune.
Copacii se odihnesc sub mantia albă,
Iar vântul șoptește povești într-o baladă.
Zilele scurte, dar inimi calde,
Cu dragoste în aer, așa cum soarta comandă.
Valentine's Day aduce dulcegării,
Inimi colorate și vise puse în poezii.
În fiecare fulg, o poveste de iubire,
Ce înflorește în Februarie, sub cerul de mire.
Cupluri ce se strâng în mâini tandre,
Sub acoperișul cerului, o melodie de chitare.
Februarie, luna dragostei și a prieteniei,
Ce ne aduce împreună în armonie.
În zăpada ce scârțâie sub pași ușori,
Se ascund povești, secrete și flori.
O lună scurtă, dar plină de farmec,
Ce-și scrie versurile în inimi, fără să întrebe.
Deci, să-i dăm bun venit lui Februarie,
Cu dragoste, căldură și zâmbete fără sfârșit.
Să fie luna în care visăm cu ochii deschiși,
Într-o poveste a iubirii, ce nu cunoaște păcatul.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
Intrebari fara raspuns
În tăcerea nopții, un ecou se-aude,
Un suspin amar, ce cerul îl străbate.
"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,
De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"
Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,
Visuri neîmplinite, flori fără de nume.
Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,
Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.
De ce ai ales să-i chemi la tine,
Când lumea-i plină de frumuseți divine?
De ce n-au gustat din soare și din ploaie,
Din râsete și lacrimi și din iubire?
Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,
O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.
Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,
Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Februarie
În Februarie rece și tăcut,
Când pământul e încălzit doar de un sărut.
Ninsoarea dansează în lumina lunii,
Cu fulgi de zăpadă ca steluțe bune.
Copacii se odihnesc sub mantia albă,
Iar vântul șoptește povești într-o baladă.
Zilele scurte, dar inimi calde,
Cu dragoste în aer, așa cum soarta comandă.
Valentine's Day aduce dulcegării,
Inimi colorate și vise puse în poezii.
În fiecare fulg, o poveste de iubire,
Ce înflorește în Februarie, sub cerul de mire.
Cupluri ce se strâng în mâini tandre,
Sub acoperișul cerului, o melodie de chitare.
Februarie, luna dragostei și a prieteniei,
Ce ne aduce împreună în armonie.
În zăpada ce scârțâie sub pași ușori,
Se ascund povești, secrete și flori.
O lună scurtă, dar plină de farmec,
Ce-și scrie versurile în inimi, fără să întrebe.
Deci, să-i dăm bun venit lui Februarie,
Cu dragoste, căldură și zâmbete fără sfârșit.
Să fie luna în care visăm cu ochii deschiși,
Într-o poveste a iubirii, ce nu cunoaște păcatul.