"Noi"

De vei veni, mă vei găsi 

Exact unde m-ai lăsat 

Între pustiu și furtună 

Cu sufletul amanetat.

De vei veni, mă vei găsi 

Acolo unde am fost împreună 

Așteptând cu dor nesfârșit 

Să te privesc...ținându-te de mână.

De vei veni, mă vei găsi 

Simțindu-te fără nimic să spui

Cu teamă să nu-ntorci privirea

De vei veni, ar plânge până și tăcerea.

Și-mi vine câte-o dată să te sun

Ca prin minune să te întorci din drum

Povestea unei despărțiri să-ti spun

Trăită-n nopti cu aburi de tutun.

#unpahardepoezie

Aproape vindecată în prezent

Lovita de un sentiment absent,

Te-nchid intr-o mare de gânduri

Te scot si te scriu printre randuri,

Te-asez cu suflet pe hârtie

Și te transform în poezie.

#onewinewoman

Consum cerneala în neștire

Doar asa sa te simt mai pot

Om ce te-ai vrut intamplator

Muză tristă pentru vesnicie...

Cu sufletul de dor încins 

Într-o seară mi-am promis

La tine-n vis că o să vin,

În brațe strâns ca să te tin,

Să îți sărut fruntea senină

În șoaptă să-ți spun "Noapte bună!"...

Am încercat ce mi-am promis,

Dar, de acum la tine-n vis,

Nu mai ajung, mi-e interzis...

Și a rămas doar ce ţi-am scris.

Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme

Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac

Cumva am primit lecții, acum doar îmi fac teme...

Și tot ce azi îmi mai doresc este să tac...

Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme

Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la fereștri...

C-am obosit s-alerg printre iluzii, când doar înfrunt orgolii omenești!

Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea mea

Și nici subiect de râs nu îmi doresc a fi

E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea

Singură vreau să îmi duc războiul în aceste bătălii.

Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere 

O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit 

Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme

Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e c-am iubit!...

Poate într-o oarecare zi, te vei uita înapoi 

Și vei realiza de câte ori am încercat să vorbesc cu tine 

De câte ori mi-a fost dor sa fim amândoi 

Chiar și de final... să rămânem cu bine.

Intr-o oarecare zi, poate îți vei aminti 

De câte ori ți-am spus c-al tău comportament mă doare

Si-n loc să încetezi, să-ncerci să mă-nțelegi,

Mi-ai lăsat tăcerea... încet și sigur, 

 sufletul să-l omoare.

Poate într-o oarecare zi, iti vor lipsi și ție 

Săruturile, îmbrățișările...lucrurile mărunte

Ce cu-atâta drag si emoții le făceam pentru tine

Părea să apreciezi...chiar de-o spuneai în puține cuvinte.

Într-o oarecare zi, poate îți vei aminti 

De ciudățeniile mele...ce le-ai numit "nebunie"

Și poate atunci cu alți ochi le vei privi

Înțelegând c-au fost, de prea mult drag de tine...

Până atunci, te las... să cunoști tăcerea și absența mea

Nu îți mai caut atenția... nu vreau să-ți mai vorbesc

Am renunțat... nu mai am pentru ce lupta

Într-o oarecare zi, sper doar, să nu mai simt că-mi lipsești...

As vrea sa nu te mai astept

Oricum eu te păstrez in suflet

Te pomenesc ades in gânduri

Că doar tu stii ale mele slăbiciuni

Un timp ai fost autor in viața mea

Din senin ai încetat să mai scrii în ea

Poate-ai rămas fara cerneală in stilou

Si-asa am rămas eu de vin... cu dor

Ea o fecioară pură.

El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.

Amândoi tâlcuiesc,

El crede ca e doar o aventură,

Ea îl iubește până la cer…

Totul e în zadar.

E în van să iubești.

E în van să dăruieși.

Oh! Ce dezgust, ce gust amar

Îmi lasă pe limba mea iar.

Deși-s obișnuită să scriu despre mine,

Vreau să judec

Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,

Dar iubirea lor s-a sfârșit,

Despărțindu-se destinele.

Ea era o bengaleză, cu pielea brună,

Cu buze roșii,mari și dulci,

Cu un trup pur și frumos,

Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.

Avea o frumusețe de nedescris…

El era un scriitor nebun,

Indecis în propriile alegeri.

Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,

Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,

În același timp fiind un om bun.

Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…

Sufletul lor devenind un simplu pal,

Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul

Din focul cel de nestins,

Din focul ce arde de aproape un an.

Îmi pare rau că te-am iubit

Dar nu regret ce am trăit 

Te-am iubit atât de mult

Și mi-ai zis tot ce n-am vrut

Tu mi-ai zis că mă iubești

Și era ca în povești

Te-am iubit atât de tare

Dar mi-ai spus dor vorbe goale

Tu ziceai ce nu simțeai

Frumos mă mai mințeai

M-ai ținut mereu aproape

La sfârșit mai dat deoparte

Pe când el admira sufletul ei sui-generis

Îl transforma într-o artă de nedescris,

Cu-n fel de iubire greu de ucis,

Prea puțin ușor de descris

Ochii i-a pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins.

Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris

Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.

Trupul tău gol, o artă divină,

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,

Cu ochii mei, tabloul în care te visez.

Decât fara tine in rai 

Mai bine cu tine-n infern..

Nici îngerii albi nu-mi pot da 

Pacea și surâsul etern.

Doar tu..

Mi-ar fi sufletul tern 

Destinul de ne-ar despărți.

Când gânduri în noapte se cern,

O rugă am doar:

Cu tine etern sa pot fi..

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.