În valea viselor albe, de iarnă împodobită,

Viața dansează în lumini, o poveste împletită.

Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,

O melodie de bucurie, de colindă fermecată.

Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,

Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.

Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,

Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.

Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,

Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.

Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,

Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.

În căldura căminului, cu focul suierand,

Familia se adună, cu sufletele vibrând.

Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,

Iarna e o sărbătoare, o poveste  făurită cu mâinile iernii mame.

Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,

Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.

Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,

Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.

Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,

Sărbătorește viața, cu inima și drag.

 În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,

Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.

În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,

Către ceruri, către stele, către noapte,

Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,

Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.

Există Dumnezeu, o forță creatoare,

Un plan divin, un sens ascuns al vieții?

Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,

Aruncați în cosmos, fără niciun temei?

După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?

Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?

Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,

Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?

Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,

Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?

În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,

Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?

Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,

Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,

Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,

În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.

Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,

Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,

Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,

Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune

Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,

Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.

Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,

Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.

Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,

Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.

Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,

Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.

Monitorizați suntem, iar glasul e stins,

Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.

Între Est și Vest, mereu am fost prinși,

Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.

În spitalul rece, cu coridoare lungi,

Fiul meu luptă într-un război nedrept,

Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,

Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.

Sub lumina albă a neonurilor sterile,

Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,

Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,

Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.

În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,

Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,

Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,

Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.

Privind la firele de viață, care intră în venele firave,

Simt neputința mea de a-i lua chinurile,

Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,

Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.

Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,

Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,

Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,

În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.

În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,

El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,

Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,

Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.

Chinurile fiului meu sunt un poem amar,

Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,

În căutarea unei dimineți pline de lumină,

Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.

În noaptea sfântă, când colinde răsună,

Și luminițe scânteiază-n întuneric,

Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,

Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.

La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,

Fără pâine, fără-un acoperiş,

La cei bolnavi, în patul de spital,

Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.

La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,

Și-și aduc aminte de zile mai bune,

La copiii ce-și caută un refugiu,

Unde frica să nu-i mai chinuie.

Dar în noaptea asta, o speranță se naște,

O scânteie de iubire, caldă și pură,

Să le aducă alinare și pace,

Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.

Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,

Să împărtășim din ceea ce avem,

Și să le oferim o rază de lumină,

Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

compromisuri pe genunchi,

semne zodiacale aruncate-n

fumul spiralat de salvie-albastră,

gesturi obscene  pictate pe treptele parlamentelor,

toate aceste indicii dintr-un scenariu de

excape room,

intensifică intunericul.

iar

bietul om,

împovărat de griji,

făcându-și cruce,

aprinde candela...

Durere, te-am rugat să nu vii,

În viața mea să nu apari,

Și totuși tu ai venit, grăbit,

Ca înăuntru meu, tu să fii, 

Deși niciodată nu te-am dorit,

Ți-am reproșat, starea mea,

Și de atâtea ori îmi venea,

Să te scot din viața mea în șuturi,

Căci mintea mea gândea,

Și dorea mereu noi începuturi.

Dar acum recunoscător îți sunt,

Și nu încerc să te mai confrunt,

Acum te cunosc, îți știu firea.

Prin tine durere, am cunoscut,

Cât de importantă-i fericirea.

23 octombrie 

O seara atât de rece 

E una ca oricare alta 

Știu ca va trece 

Insa ma întreb  ,,Und' te grăbești tu, viata mea ?"

Las ' sa ma bucur încă o clipa 

Apoi sa  mor 

Oare de dor?Ma pun la somn

Dar nu acum ,acuma plâng 

Ma uit pe geam fiindcă știu sigur 

Cândva acolo eram eu și ...încă câțiva 

Într adevar nu erau mulți 

Dar ne puteam juca și asa .

Și fugeam chiar și desculți 

Dar noua ne era bine na

Acum asa e de pustiu 

Același loc  de cândva 

Stă părăsit și plânge tare 

Dar cine sa I dea alinare?

Si pietrele sunt supărate 

Nu au mai fost de mult purtate 

Purtate în deal și desenate 

Of ,rau îmi pare ,dragi surate !

Îmi pare rău că am vrut sa cresc 

Acum eu sa mai mâzgâlesc ?

Te rog, tu copilarie 

Iarta ma pentru aceasta prostie 

Și te rog frumos 

Mai vizitează ma o zi 

Sa fim din nou cu toți copii

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

Daca vrei sa mă cunoști privește vârsta inimii mele,

Ea-mi spune sa port coroniță cu flori,

Că pot atinge stele..

Mă contopesc cu lumina din zori,

In urechi îmi pun perle,

Rad,mă scald in culori,

Dansez in ploaie pe ritmul inimii mele.