Bunavestire

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

Dacă te plictisești acolo sus,

Nu o să te țin mult de vorbă.

Îți spun pe scurt.

Nu vreau să te mai văd.

Te întreb, ce vezi în cearcănele mele, 

In ochii roșii, plânși?

Păcate, nesimțire,

Poate chiar lipsă de empatie?

Ce vezi in părul smuls din creștet,

În palmele rănite?

Un simț de superioritate?

O să te surprind.

Nu mă consider mai bună decât cei din jur,

Doar mai bună decât tine.

Aș fi făcut lumea în 8 zile,

Ca o zi să o ofer iubirii.

Știai că indiferența ne ucide, ne macină oasele murdare

Știai că lumea noastră, cea de jos, este întinată.

Stau aici încăpățânată, in fața ta și îți spun:

Nu ai făcut lumea perfectă.

Nu te pot iubi și nu te pot ierta.

Aștept răspunsul tău cu nerăbdare, 

În pustiu întunecat, 

În liniște deplină.

De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..

De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

În viață când 

Nu mai ai deloc putere.

Tu în genunchi stând,

Cere-i ajutorul lui Dumnezeu, Roagă-te și cere!

În viață când,

Dureri mari sufletul-îți apasă.

Cere repede în gând,

Ajutorul Maicii Noastre cea Preafrumoasă!

În viață când,

Nu mai poți și nu poți!

Nu sta, ci blând

Cere ajutorul la Sfinții toți.

În viață când,

Suferința e mare.

Nu căzând,

Ci doar rugându-te și ridicându-te vei fi tare!!

În viață când,

Inevitabil vei suferi.

Plângând,

Să nu disperi, că tare, tare și de fier lacrimile-s vor fi!!

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,

Gândurile dansează, o veșnică călătorie.

Sub soarele blând al unei zile obișnuite,

Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.

Glicemia, un cifru ce bate la ușă,

O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.

În inima mea, ca un cântec ce zboară,

Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.

La micul dejun, când ziua prinde culoare,

Fructe și cereale, un început cu soare.

Insulină și zâmbet, în combinație fină,

Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.

Prânzul aduce bucate colorate,

Legume proaspete și arome adunate.

Gândul la glicemie, o umbră blândă,

Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.

La cină, sub stele, gândurile se așează,

Proteine sănătoase, așezate cu grijă.

Monitorizez drumul, cu pași măsurați,

Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.

Și când se lasă seara, în liniștea serii,

Gândurile mele, o lanternă ce luminează.

Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,

Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.

În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,

Cu gândurile blânde, sub cerul senin.

Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,

În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.

Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,

Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.

Glicemia sub control, un partener de drum,

 În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

În noaptea sfântă, când stelele dansează,

Gerul Bobotezei în suflet se așază.

Prin zăpezi strălucitoare și reci,

Pășim cu credință, cu inimi senine.

Fulgii ca diamante cad din înalt,

Povestind tăcut despre harul nesfânt.

Boboteaza aduce binecuvântare,

O rază divină, o sacra iertare.

În biserici luminate, în rugă și cânt,

Se nasc speranțe, în suflet avânt.

Apele sfințite curg lin și adânc,

Spălând păcatele într-un dans plăcut.

O lacrimă fierbinte curge pe obraz,

Un foc mistuitor arde în piept,

Durerea se naște, un strigăt neîncetat,

Un ecou al sufletului rănit.

Suferința se adâncește, o rană sângerândă,

Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,

Inima se zbate, prinsă în capcană,

O lume cenușie, fără speranță.

Dar din adâncuri, o licărire apare,

O forță neașteptată, o dorință de a lupta,

Lumina speranței străpunge întunericul,

Durerea se transformă în înțelepciune.

Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,

O amintire a suferinței depășite,

Trilogia durerii, o poveste a vieții,

O călătorie spre lumină și libertate.

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.