Valsul în tandem

acel albastru nu mai e

acel albastru ce era și ieri,

nici măcar nuanțe,

nuanțe de violet,

acum totul este negru,

zici că-s în infern.

soarele tu-mi-l aduci,

cu mâna mereu tu îl apuci,

poate de aceea mă regăsesc

intr-un cer albastru greu,

Soarele zâmbetul ți-l aducea.

iar, razele-i scânteietoare,

poartă amintiri migratoare...

nuanțele sunt tot ce mai am,

când devin d-un negru acru,

îmi aduc aminte de cum eram,

și revine acel sentiment sacru,

de-l simt când nu te văd la teatru.

vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,

culoarea ce îmi schimbă firul,

negru,

precum tigrul.

tigrul meu imaginar,

pe care l-am creat într-un vis amar,

vis în care nu erai,

și ziua-mi sângerai.

sângerai precum te bucurai

când îți răspundeam la un mesaj.

de atâta era nevoie,

ca să nu dai înapoie.

Șoaptele nopții le aud,

mă strigă un maro sumbru

eu încerc să le exclud,

dar mă cheamă tot mai mult.

Degeaba dacă nu ești tu,

acel portocaliu precum de mult,

dulce și isteț mereu,

acum ești doar un clișeu.

și e seară,

și iar nu dorm,

am cam dat-o pe alcool,

e singura soluție care,

îmi răspunde la orice întrebare.

de săptămâni întregi am insomnii,

și cheltui timpul cu bășcălii,

timpul care e foarte prețios,

văzut ca fiind un bibelou strămoș.

vreau să-mi închid ochii,

să visez,

să mă trezesc zâmbind,

și toată ziua sporind.

nuanțe de dor ți-am adăugat,

pe foile acestui caiet murdar

murdar și pătat de vorbe ,

vorbe puțin cam prea acerbe.

lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,

mi-a dispărut toată starea de extaz,

toată fericirea-ntr-o clipă,

când am văzut acea aripă.

o aripă tu ți-ai rupt,

ca să i-o oferi unui alt trup,

un trup mult înstrăinat,

de tot ce-nseamnă condamnat.

condamnat la un vârtej,

de idei și păreri construite p-un grej.

un grej așa de fin,

de-ți vine să suspini.

răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,

deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,

nu este un moment prea des.

răspunsuri vagi îmi dai acum,

ai uitat cum ne purtăm în trecut?

acum treci prin fața mea

fără a mă saluta..

răspunsuri caut în acest timp,

și nu le găsesc, îmi vine să suspin!

deoarece știu ca am greșit

dar totuși nu pot încă desluși.

un mister e tot ceea ce faci,

orice cuvânt pe care îl îmbraci,

toate răspunsurile îmi dau de gândit…

eu cu ce naiba am greșit?!

răspunsuri vagi,

răspunsuri scurte,

toate acum sunt întrerupte.

nu mai e ca în trecut,

când îmi făceai romane chiar și la un strănut.

îți cer înapoi răspunsuri,

mult mai complexe decât niște lucruri,

scrise doar pe un ecran

de parc-ai fi un tiran.

un răspuns doar îmi doresc,

ca să pot urca spre cer,

spune-mi unde s-a rupt firul

ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.

un ultim răspuns îți cer,

un răspuns scurt și lejer,

vreau să știu o dată ce …

am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.

Și mă-ntreb, ce fac acum,

am dat de un popas, da nu-i capăt de drum, nu?

O mie de gânduri îmi zboară prin cap

și mă-ntreb să zic sau să tac?

Și deciziile îmi sunt grele de luat,

să continui sau să zac?

să stau sau să fac?

să vorbesc sau să dispar?

Și nopțile trec, și gânduri îmi zboară,

și orele trec și noaptea-i amară.

Răspunsuri nu vin, da întrebări tot îmi pun,

despre o existență a unei noi minuni.

Și nu e un singur lucru,

o singură-ntrebare,

sau un singur răspuns.

E o poveste de dileme la care n-am cum s-ajung.

Și stresul și presiunea sunt mari,

dar din gânduri tot nu-mi dispar,

o dată cu ele apar,

și mai multe întrebări care zac,

care nu țin neapărat de același scop, ș-același loc.

Ce să fac?

Asta-i întrebarea mea,

dar chiar și cu-n răspuns nu scap de ea,

după ea sunt multe altele care apar,

multe alte posibilități pe care le-aș putea rata.

De ce nu pot alege totul?

De ce nu poate alege altcineva?

De ce nu poate fi mai simplu și fără alte variante de fapt?

De ce nu poate fi un singur răspuns, pe care chiar să-l vreau?

De ce nu există doar una care să răspund la toate acestea?

De ce se înmulțesc pe măsură ce scad?

Și totuși totul începe cu un “De ce” și se transformă într-o infinitate de continuări,

o infinitate de alte povești

și o infinitate de cuvinte care-ți zboară prin cap,

ținându-te noaptea treaz.

with tear in my eyes

i beg you to stay

but my only remain

is my fucking shame.

i’m tired of this nonsense

it was a big mistake

to believe that i can,

save these attachment.

i miss you with all my heart

my soul is full of scars

but you can’t realize

the fact that i love you so much.

when it’s done

it’s a black hole in my heart.

when he s gone,

it’s hard as fuck to keep my feelings up.

even if we’re over

i feel like i’m in heaven

in a heaven full of stars

where i can cover my scars

heaven is not the hell

just remind me that i was in them

before i go from there

i want to thank you but with some mad.

i am mad because of you

my sky is not so blue

i’m not in the mood this days

even tho i’m here in the azure.

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

Trasnește-n juru-mi pretutindeni.

Vuiește negrul nopți-n jur.

De zor și fără de contur

Lumina gri împingen-n pinteni.

Se-ntinde gros pe-ntreg pământul

Ca linoleum de catran,

Și zguduind acest cazan

Melasa grea o-nvarte vântul.

N-am aer dincolo de zid

Și am decis s-opresc furtuna

Aici.Acolo.Mi-e totuna,

Și-aleg ca ochii să-i deschid.

Toamna, se desfășoară așa cum ea știe,

Poate fi frumoasă, sau firavă ca un fulg de păpădie,

Simțirea și gândul sunt funii de liane, ce ne susțin,

Sunt prietenii și familia din care provin.

Un zâmbet, o întrebare ne fac contenporani,

Vă invit la o adunare,ce-o port doar în gând,

La comemorarea acelor- La mulți ani-

Vremea trece, anii zboară...oare pot să-i mai prind?

Dar ziua de azi 

E sărbătoare,

Mă bucur de lumină

Mă încălzesc la soare,

Cei dragi, sunt lângă mine

Cum să nu-mi fie bine?

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

Aud, văd,

Înghit cu disperare

Și aștept cu ușurare

Să te uiți la mine

Cu acei ochi orbi

Cu care ai reușit doar să absorbi

Suferința și durerea amară

Pe care am închis-o în cămară.

Respir și sper

Să mă scufund la suprafață,

Să mă ascund 

De-un gând profund 

Ce străbate labirintul negru,

Ce visează moarte,

Frumos povestită-n carte.

strămoșii

ducând pe umeri

războaie si foamete

n-au trădat patria