Mihai Eminescu

Bre mamaie,

Tu ca o mamă pentru mine ai fost,

M-ai ingrijit şi spălat 

M-ai hranit şi educat,

Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat 

Cu umorul tău m-ai inveselit.

Aşa brusc ai plecat,

Cand nimeni nu se astepta.

Ai lasat in urma o familie incompleta 

Rănită de plecarea ta

Plângând de dorul tau.

M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.

Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,

Cum ne strigai fără oprire,  pânâ venea cineva,

Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin

Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat

Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".

Vreau să-ti spun că-mi pare rau

Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad

Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.

Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"

Dar n-am făcut-o

N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.

Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă

Doar că, mâine am vorbit doar eu...

Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,

Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,

Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...

Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd

Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.

Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd 

Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut

Şi că n-am stat cu tine mai mult 

Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...

Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.

Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...

Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

Cuplu tehnocrat

Doi soţi mergeau pe stradă,

Doar în sincron, ea lângă el.

Electronişti de olimpiadă,

De aceea merg în paralel.

Charles de Gaulle

Pe-acest general iubit,

L-am jucat drept rol,

Dar atunci când am vorbit,

Chiar m-am dat…de Gol.

Soţului nebun

Sub acelaşi acoperiş noi ne-am mutat,

Dar îndoieli mereu tot mă apasă,

Fiindcă am văzut la el ceva ciudat,

Nu are toate ţiglele pe casă.

Maşina de spălat

Maşina de spălat e dusă,

Şi ştiu un reparator beton,

Dar când să ies cu ea pe uşă,

Îmi strigă să-i dau Calgon.

Lansare de carte

Mare vâlvă a fost ieri la librărie,

Un negru african o carte a lansat,

Decepţia însă avea să vie,

Când au văzut că e de…colorat.

Invitaţie

Am invitat o tipă mică,

Să luăm masa la Ateneu,

Dar ea fiind cam firfirică,

Am cărat-o mai mult eu.

Contorsionist

De mic mi se spunea argintul viu,

Şi-am dobândit ceva puteri,

Acum contorsionist aș vrea să fiu,

Dar am vreo câteva…îndoieli.

Masaj

Mi-a fost recomandat de un amic,

Salonul de Masaj de la Cetate,

Am fost acolo şi ce vreau să vă zic,

Nu prea m-a dat pe spate…

La croitor

Nu mă duc la croitor,

Nu, că n-aş dori costum şucar,

Dar port vorba din popor,

Am doar bani de buzunar.

Colega de serviciu 

Fiind foarte revoltată,

Departe de a fi o ţaţă,

Ea îmi spune, stând pe vine,

Ce simte când şeful vine,

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu putem să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

În valea viselor albe, de iarnă împodobită,

Viața dansează în lumini, o poveste împletită.

Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,

O melodie de bucurie, de colindă fermecată.

Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,

Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.

Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,

Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.

Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,

Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.

Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,

Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.

În căldura căminului, cu focul suierand,

Familia se adună, cu sufletele vibrând.

Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,

Iarna e o sărbătoare, o poveste  făurită cu mâinile iernii mame.

Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,

Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.

Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,

Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.

Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,

Sărbătorește viața, cu inima și drag.

 În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,

Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales

În viața ta, acum către stele pornești

O nouă carieră strălucește în fața ta

Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.

Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără

Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată

Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi

Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.

Drumul poate fi lung și uneori anevoios,

Dar știu că vei reuși cu puterea ta,

Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,

Chiar și când zorul se ivește în calea ta.

În inima mea răsare un dor,

Ca o stea strălucind în amurgul ușor.

Un cântec subtil, un freamăt de vânt,

Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.

Prin văile sufletului meu, el plutește,

Ca un râu lin, în care visul se ivește.

În adâncul privirii, în zâmbetul tău,

Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.

În amintiri se țese firul dorului,

Ca o pânză fină, plină de misterul tău.

Așteptarea devine un dans al gândurilor,

Dorul vibrează în mine, ca un ecou.

Prin pădurea amintirilor pierdute,

Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.

În lumina lunii, în noaptea senină,

Îmi răsare dorul, ca o floare divină.

În fiecare stea ce strălucește sus,

În fiecare răsărit al soarelui adus,

Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,

Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.

Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,

Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.

În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,

Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.