Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Poems in the same category
Intrebari fara raspuns
În tăcerea nopții, un ecou se-aude,
Un suspin amar, ce cerul îl străbate.
"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,
De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"
Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,
Visuri neîmplinite, flori fără de nume.
Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,
Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.
De ce ai ales să-i chemi la tine,
Când lumea-i plină de frumuseți divine?
De ce n-au gustat din soare și din ploaie,
Din râsete și lacrimi și din iubire?
Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,
O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.
Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,
Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.
Masacru
Rugul aprins bolborosește incomprehensibil
două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii
dintr-o clipă în alta
grupuri izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale
„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”
străjerii Alfabetului iau poziții de luptă
iar clonele literelor de bază
ă,â,î,ș,ț
ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor și virgulelor
trag pidicile armelor
„pe aici nu se trece”
cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de lèse-majesté
adică de ofensă adusă suveranului 0
pedepsită cu moartea
puseseră între ele și suveran o virgulă
în fapt
Constituția statua dreptul acesta doar regelui
după el nu puteau fi decât numere zecimale
nici vorba de litere
literele rămâneau întotdeauna litere
nu aveau iscusința și mlădierea numerelor
revolta lor nu era sustenabilă
și trebuia înăbușită în sânge
cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții
însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Preaplin
de la o vreme nu mai simți nimic
emoția e ca o rană deschisă
vezi sângele țâșnind
ca dintr-o fântână arteziană
coagulându-se
prinzând coajă
cicatrizându-se
și tresari ca din mijlocul unui vis
la dracu`
ce-a fost asta
și de ce naiba ai tras storurile
de ce frigiderul e gol
unde îmi sunt berile alea nenorocite
n-ai observat că afară a venit iarna
trageți o pătură peste tine
iubito
astăzi n-am chef
degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri
nu m-ai tresari
ai pe față expresia aceea
ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva
caști
lucru care n-are nimic în comun cu dragostea
nu mai e ce-a fost
îmi amintesc când te rupeam în fouă
ca pe-o grisină
îți trosneau oasele
ți se încordau mușchii
nervii
acum dormi nemișcată pe-o parte
cu spatele
îmi faci poze
cu diafragma deschisă la + infinit
iar mie mi-e foame
atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare
de foame
mă duc să-mi cumpăr o doză de bere
și-o pâine
dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Intrebari fara raspuns
În tăcerea nopții, un ecou se-aude,
Un suspin amar, ce cerul îl străbate.
"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,
De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"
Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,
Visuri neîmplinite, flori fără de nume.
Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,
Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.
De ce ai ales să-i chemi la tine,
Când lumea-i plină de frumuseți divine?
De ce n-au gustat din soare și din ploaie,
Din râsete și lacrimi și din iubire?
Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,
O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.
Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,
Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.
Masacru
Rugul aprins bolborosește incomprehensibil
două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii
dintr-o clipă în alta
grupuri izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale
„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”
străjerii Alfabetului iau poziții de luptă
iar clonele literelor de bază
ă,â,î,ș,ț
ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor și virgulelor
trag pidicile armelor
„pe aici nu se trece”
cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de lèse-majesté
adică de ofensă adusă suveranului 0
pedepsită cu moartea
puseseră între ele și suveran o virgulă
în fapt
Constituția statua dreptul acesta doar regelui
după el nu puteau fi decât numere zecimale
nici vorba de litere
literele rămâneau întotdeauna litere
nu aveau iscusința și mlădierea numerelor
revolta lor nu era sustenabilă
și trebuia înăbușită în sânge
cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții
însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Preaplin
de la o vreme nu mai simți nimic
emoția e ca o rană deschisă
vezi sângele țâșnind
ca dintr-o fântână arteziană
coagulându-se
prinzând coajă
cicatrizându-se
și tresari ca din mijlocul unui vis
la dracu`
ce-a fost asta
și de ce naiba ai tras storurile
de ce frigiderul e gol
unde îmi sunt berile alea nenorocite
n-ai observat că afară a venit iarna
trageți o pătură peste tine
iubito
astăzi n-am chef
degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri
nu m-ai tresari
ai pe față expresia aceea
ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva
caști
lucru care n-are nimic în comun cu dragostea
nu mai e ce-a fost
îmi amintesc când te rupeam în fouă
ca pe-o grisină
îți trosneau oasele
ți se încordau mușchii
nervii
acum dormi nemișcată pe-o parte
cu spatele
îmi faci poze
cu diafragma deschisă la + infinit
iar mie mi-e foame
atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare
de foame
mă duc să-mi cumpăr o doză de bere
și-o pâine
dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Other poems by the author
Noptile lungi
Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi
Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.
Cuvintele curg ca râurile de lumină,
Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.
În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,
Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.
Sufletul se deschide, ca o floare în abur,
Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.
În umbra cuvintelor, se conturează povești,
Încântătoare, pline de taine și mistere.
Poezia devine o călătorie a spiritului,
Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.
Nopțile lungi devin complicele inspirației,
Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.
Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,
Într-o lume creată din sunete și culori adânci.
Scrierea în versuri în noptile lungi
E o călătorie spre adâncuri necunoscute,
Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,
Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.
Iubire de Sfântul Valentin
O zi cu trandafiri roșii,
Și inimioare din carton,
O zi a dragostei nebună,
Când Cupidon lansează un glonț.
Femeile primesc flori,
Și ciocolată din belșug,
Bărbații își fac curaj,
Să spună "Te iubesc" cu un oftat adânc.
Strada e plină de cupluri,
Ce se plimbă mână-n mână,
Restaurantele sunt pline,
De romantici cu o lumină.
Dar iubirea nu e doar o zi,
E o flacără ce arde mereu,
E respect și înțelegere,
E sprijin și e mereu mereu.
Așa că de Sfântul Valentin,
Sărbătorește iubirea din plin,
Dar nu uita că dragostea reală,
E o călătorie ce ține un destin.
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
Medicul roman
Din mâini ce ar fi trebuit să aline,
Vine disprețul, rece ca o gheață.
Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,
Doar o așteptare, o tainică dorință.
Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,
O taxă pentru vindecare, o umilință.
Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,
Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.
Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,
Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.
Promisiuni false, diagnostice inventate,
Totul pentru a stoarce bani din suferință.
Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?
Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?
Doar lăcomia și dorința de putere domină,
Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.
O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,
Ci și de corupție și lipsă de moralitate.
O lume unde vindecarea are un preț,
Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.
Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.
Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.
Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,
Și care cred cu tărie în puterea binelui.
Către acești medici îmi îndrept recunoștința,
Pentru omenie, compasiune și profesionalism.
Ei sunt lumina care străpunge întunericul,
Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.
Martie-n suflet, primăvară-n zâmbet
În martie, când soarele răsare,
Natura-ntreagă prinde iar culoare.
Mărțișorul, simbol de primăvară,
În inimile noastre bucurie-adună iară.
Femei, mame, fiice, flori gingașe,
Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.
Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,
Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.
Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,
Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.
Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,
Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.
Flori delicate, simbol al frumuseții,
Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.
Lalele, ghiocei, narcise și zambile,
Vă dăruim cu drag, în aceste zile.
În martie, când natura se trezește,
Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.
Să prețuim femeile din viața noastră,
Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.
Sclipiri de dovleci
În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.
Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.
Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.
Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.
Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.
Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.
Noptile lungi
Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi
Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.
Cuvintele curg ca râurile de lumină,
Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.
În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,
Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.
Sufletul se deschide, ca o floare în abur,
Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.
În umbra cuvintelor, se conturează povești,
Încântătoare, pline de taine și mistere.
Poezia devine o călătorie a spiritului,
Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.
Nopțile lungi devin complicele inspirației,
Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.
Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,
Într-o lume creată din sunete și culori adânci.
Scrierea în versuri în noptile lungi
E o călătorie spre adâncuri necunoscute,
Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,
Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.
Iubire de Sfântul Valentin
O zi cu trandafiri roșii,
Și inimioare din carton,
O zi a dragostei nebună,
Când Cupidon lansează un glonț.
Femeile primesc flori,
Și ciocolată din belșug,
Bărbații își fac curaj,
Să spună "Te iubesc" cu un oftat adânc.
Strada e plină de cupluri,
Ce se plimbă mână-n mână,
Restaurantele sunt pline,
De romantici cu o lumină.
Dar iubirea nu e doar o zi,
E o flacără ce arde mereu,
E respect și înțelegere,
E sprijin și e mereu mereu.
Așa că de Sfântul Valentin,
Sărbătorește iubirea din plin,
Dar nu uita că dragostea reală,
E o călătorie ce ține un destin.
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
Medicul roman
Din mâini ce ar fi trebuit să aline,
Vine disprețul, rece ca o gheață.
Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,
Doar o așteptare, o tainică dorință.
Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,
O taxă pentru vindecare, o umilință.
Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,
Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.
Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,
Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.
Promisiuni false, diagnostice inventate,
Totul pentru a stoarce bani din suferință.
Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?
Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?
Doar lăcomia și dorința de putere domină,
Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.
O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,
Ci și de corupție și lipsă de moralitate.
O lume unde vindecarea are un preț,
Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.
Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.
Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.
Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,
Și care cred cu tărie în puterea binelui.
Către acești medici îmi îndrept recunoștința,
Pentru omenie, compasiune și profesionalism.
Ei sunt lumina care străpunge întunericul,
Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.
Martie-n suflet, primăvară-n zâmbet
În martie, când soarele răsare,
Natura-ntreagă prinde iar culoare.
Mărțișorul, simbol de primăvară,
În inimile noastre bucurie-adună iară.
Femei, mame, fiice, flori gingașe,
Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.
Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,
Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.
Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,
Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.
Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,
Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.
Flori delicate, simbol al frumuseții,
Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.
Lalele, ghiocei, narcise și zambile,
Vă dăruim cu drag, în aceste zile.
În martie, când natura se trezește,
Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.
Să prețuim femeile din viața noastră,
Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.
Sclipiri de dovleci
În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.
Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.
Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.
Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.
Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.
Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.