Masacru

Când clipa este grea

..rezistă,

Zâmbește la dușmani

..și nu fi tristă!

Când simți în jur minciună

..te depărtează,

Trăiește doar în adevăr

..și luminează!

Când drumul l-ai pierdut

..e noapte,

Găsește-ți calea dreaptă

..și fă fapte!

Când toți te părăsesc

..nu prin deces,

Prieteni falși ți-au fost

..din interes!

Când ai ajuns prea sus

..coboară,

Ca nu cumva vreo pală

..să te doboară!

Când știi prea multe

..le uită,

Iar gura să nu-ți fie,

..a ta ispită!

Când ai ajuns departe

..mulțumește,

Celui ce ajutor ți-a dat

..și-n lume..te iubește!

Veioza veche-mi luminează palid paginile

Murdare de scrum de țigară.

Poeme pe jumătate scrise

Vise intru-totul spulberate

Iubiri de-o noapte

Și una eternă.

Sentimente uzate

Țipete șoptite

Dorințe ascunse

Urme de zâmbete și pete de lacrimi

Amintiri...

Acestea sunt paginile mele.

Mă pierd din nou

In ele...

Paginile acestea sunt castelul minții mele

O fortăreață imensă, a cărei porți

Doar eu dețin cheile

Ascunsă undeva între realitatea meschină

Și confortanta ficțiune

Nimeni n-o poate vedea, nimeni n-o poate atinge.

Ii plimb holurile interminabile

Pe a căror pereți atârnă de cuie ruginite

Tablourile vieții mele.

Poate voi mai picta câteva...gândesc

La ce folos ?

E deja destul de trist.

ploaie

răcoroasă primenitoare

hrănind întărind însuflețind

rădăcinile vieții de pretutindeni-

mângâind desfătând bucurând

melancolicul singuraticul

suflet

monologuri la 

bifurcația străzilor;

pinteni din aur,

sceptre cu pietre prețioase,

buzdugane din argint

sunt pierdute prin verdele strălucitor

al mătăsii.

timpul

aniversează uitarea,

comemorează sfârșitul

de secol.

nimeni nu-i întristat de

ofilirea crinilor,

cineva

oftează numai

după 

stele.

Daca tot aveți timp,căutați să înțelegeți și să demontați teoriile mai marilor "zei ai științei",Darwin, Isaac Newton, Einstein,Galileo, Aristotel și alți semnatari ai altor "teorii sigure și eficiente", în baza cărora suntem mânați,de ei, care-s ca noi,culmea!

Ridicați întrebări și încercați să înțelegeți fenomenele cu mintea voastră,astfel ve-ti ajunge sa ignorați calculele "sigure și eficiente.

Combateti "știința sigură și eficientă" pe toate palierele,atunci se va declanșa un seism social al gândirii și a înțelegerii ,când noi OILE, incepem să gândim cu materia noastra cenusie!!!Ieșiți din șabloane,din normele impuse ...și alfel vă va fi dat, să vedeți mediul si soclul pe suprafața căruia ne ducem existența,decât cum ne tot "învață elitele"!

Aveți curaj și gândiți critic!

Ținem minte "citate memorabile" de acum mii de ani,și culmea, nu ne amintim mai nimic de acum 3-4 ani!😂😂😂

Nici măcar viața nu e "sigură și eficientă"!

În albastrul senin, unde stele dansează,

O mamă iubitoare, în ceruri străluce,

Ca un înger păzitor, în lumina lunii,

Îmi veghează drumul, în noapte și-n zori.

Privirea ei blândă, din înalt suspină,

Îngeri o înconjoară, într-o armonie divină,

Un zâmbet pătrunde dincolo de nori,

Cu iubire maternă, mă atinge și mă coboară.

În ploi de stele, clipele se despletesc,

Amintirile cu ea, în inima-mi cresc,

O prezență invizibilă, dar mereu vie,

Ea mă veghează din ceruri, în eternitate.

Prin vântul tăcut, simt al ei sărut,

Îmi șoptește în suflet că sunt ocrotit,

În amintiri colorate, ca un tablou divin,

Ea trăiește în mine, în fiecare răsărit.

Fiecare floare ce-nvață să înflorească,

E un sărut de la ea, o iubire ce nu moare,

Cu razele soarelui, în razele ei găsesc,

O mamă eternă, ce în suflet mă încălzește.

Prin vise și stele, ea veghează mereu,

O mamă în ceruri, dar în inima mea mereu.

În zborul păsărilor, în mirosul de flori,

Mama mea, eternă, trăiește în povești de noi.

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

există zile în viața mea când mă cutremur

pe o scară Richter de la unu la zece

(cel mai adesea spre opt!)

atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine

și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții

printre mormane de moloz și cadavre

desprinse din gânduri

cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle  

n-a văzut nimic

nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea

pe care o simt ca un obiect fizic

înțepenită între oasele craniului

separată de trup

oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic

parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele

cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort

trebuie acoperite

uitasem

deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității

în care apăream mort

și mă cutremur

nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap

dar acopăr oglinda

ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns

să rup fila aceasta din Cartea Destinului

ca Polichinelle

mintea mea e plină de contradicții

nu-și asumă niciodată nimic

nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive

pe contrareacțiile ei

conștiința morală îmi apare ca un simplu  proces entropic

de dezordine și de destructurare a  minții

în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici

un efect secundar al creșterii entropiei

sfârșitul...

poezia este singura specialitate de carne

fără proteină

care nu te îngrașă și nu faci gută

voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni

acoperea dor jumătate din preț

așa că am mai dat o sută nenorocită

soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma

pute

nici câinele n-o mănâncă

să vedem

Grivei scheună și-o rupe la fugă

fug toți câinii și pisicile din cartier

o arunc în tigaia cu aburi

și adaug un plic de piper

toate vietățile dinăuntru

încep să zbiere

să recite viersuri din Mihai Eminescu

(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)

și Nichita Stănescu

(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)

psihatru mă privește cu ochii holbați

ești dus de-a binelea

omule

ce vrei să-ți mai fac

”Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!” îi răspund

am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea

trăiesc numai în alb și negru

ascetic

în tonuri de gri

nici nu-ți  închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster

câte emoții îți poate trezi monocromul  speranței

neutru dureros al  zilelor care trec

albul murdar al cerului

înserările dușmănoase ca niște maree de plumb

femeile  îmbrăcate în negru

și totuși cât echilibru

n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă

când toate stelele de pe cer devin argintii

tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri

așa cum n-ai purtat niciodată

și-arunci cu fulgere

”foarte bine, trăiește-ți  viața în alb și negru, eu nu pot!”

îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii

într-o lume a umbrelor

acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..

.

Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru

Hemingway se înreabă retoric și-acum

„pentru cine bat clopotele!”

ne întrebăm și noi

din când în când

fiecare în dreptul nostru

n-am înțeles însă niciodată de ce scatii

își iau speriați zborul din  turla bisericii

.

și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă

.

cine se teme de bocetul clopotului

care se sparge în urechile surde ale timpului

.

răspunsul e ca un sloi de gheață

în mijlocul oceanului arctic

.

un moment de reculegere

.

nu am o reprezentare exactă a morții

dar asta ne amintesc clopotele

și-oricât de puternici am fi

nu putem să ne astupăm cu toții urechile

să ne ferecăm sufletele

ca să oprim ecoul lugubru al bronzului

.

și-atunci ne zăvorâm în noi înșine

printre spaimele noastre ancestrale

păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți

.

un moment de reculegere

.

din întunericul cel mai negru al minții

ne împresoară vânătorii de capete

canibalii

vikingii

aztecii

întreaga cohortă a morții

ne ajunge din urmă blestemul sângelui

țipetele disperate a celor rămași fără inimi

rânjetul sadic al zeilor

iar noi

ultimele vlăstare ale umanității

ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău

.

un moment de reculegere