Tonuri

"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă

aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum şi merg cu toată graba.

 Iată că s-a lăsat noaptea,

şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,

şi eu,Ghilgameş, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"

.

e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi

în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu  auxiliarele

a avea sau  a fi

ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen

spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)

sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic

găsim, în schimb, definit instinctul primar,

acel impuls necontrolat al antimateriei,

Big Bang-ul,

imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,

în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,

un eufemism,

lacrima o stare de agregare a  materiei,

dragostea atracția dintre doi poli  ai conștiinței

de tip opus

prin contopirea acestora

zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul

învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc

Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre

din Calea Lacteii

aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare

absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori

praful stelar

supernovele bătrâne, în colaps,

lumina...

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.

Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.

Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.

Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.

Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.

Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

Mă simt ca un ghimpe în picior

Goală și învechită în interior

Mă simt ca una singură pe lume

Făcută cioburi fără nume

Mă simt ca ultima picătură din pahar

În ziua nunți nedoritul dar

Mă simt uitată-n întuneric

Închisă vie in sufletul cadaveric

Mă simt ca un lucifer

Urât de lume și durere ofer

Mă simt ca o culoare ștearsă

O pictură aruncată și arsă

Mă simt înfiptă de-un cuțit la spate

Ca florile rupte în vază uscate

Mă simt strâns apucată de gât

Ca un biet copil amărât

Mă simt de tot orfană

Ca o regină fără coroană

Mă simt ca o moarte

Lumea fuge de mine departe…

Mă simt …cum mă simt …

la fiecare început de Decembrie

sunt trist

se adună toate tristețele de peste an

unele peste altele

într-un loc fragil al tristeții

undeva în preajma inimii

până îmi înăbușă sufletul

și parcă mă simt tot mai greu

cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți  a vieții

fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat

ca în copilărie

când în locul tristeților

puneam cărăbuși și fluturi

și-i răstigneam acolo de vii

cu o cruzime nemaiîntâlnită

diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată

sunt ca niște camelii de iarnă

care înfloresc în decembrie

ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie

în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol

sau una roșu aprins

ca un  licurici care strălucește noaptea

când crapă pietrele

cred că doar tristețile

îmbrăcate în negru

sunt mai enigmatice decât cameliile

pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic

care bat toaca la miezul nopții

atunci când simți că ți se rupe inima

de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică

la această suferință nedreaptă

de a ne iubi între noi

uneori chiar împotriva inimilor noastre...

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n  nisip

aproape de valuri

nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea

singur am întors-o

i-am  făcut respirație gură la gură

i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept

cum învățasem la un curs de prim ajutor

în clasa a zecea… umană

pe-un manechin din plastic

eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel

și nu puteam suna la „urgențe”

mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer

să nu moară

.

zadarnic

.

unul din noi pierduse lupta cu viața

.

nu mai avea niciun rost să sun la 112

mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc

și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă

era chiar riscant

cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode

la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri

.

cine era

de ce eu

chestii din astea

.

”doar n-o să mă lași tocmai acum”

îmi strigă femeia căzută-n nisip

 și se ridică-n picioare

„ te-am amăgit”

.

de necrezut

.

rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură

.

a doua zi m-am trezit într-un pat de spital

era încă noapte

o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă  în braț

iar alta răsturna peste mine

un coș cu gândaci și păianjeni

.

„mai bine lăsați-l să numere nasturi”

reverberă un glas cavernos din înalturi…

îmi place Omul Underground

acel boy band teribil al nopților dintre blocuri

cu piercinguri in nas

în buză

ras în cap

îmi plac piesele lui muzicale de tip hip-hop

vorbite

în do major

desenele lui rupestre-n graffiti

din ganguri

amintind de Cabala

n-are cum să nu-ți placă acest om al cavernelor

în variantă modernă

acultural

apolitic

areligios

aproape tragic

dezvoltând toate nevrozele obsesionale

cunoscute de Freud

în procesele sale de conștiință

încheiate mereu înaintea judecății de fond

cu moartea părților...

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…