Déjà vu
n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult
ca să fiu sincer
îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei
descumpănit
pentru cineva care a văzut și reflectat totul
nu mai există emoție
spirala descrescătoare a vieții
accentuează sentimentul acela obositor
de déjà vu
lehamitea
unele lucruri revin obositor în prim plan
și se suprapun peste altele
în același spectacol stand-up comedy
de prost gust
jucat prima dată la Facere
cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului
îngenuncheat în el însuși…
Poems in the same category
State of flow
defectele omenești n-au remediu
un car de flori răsturat în mijlocul drumului
în noroi
nu ascunde imperfecțiunea Creației
sângele păsării împușcate e ca un cuțit
înfipt în inimă
trebuie să ai toate defectele fiarei
să împuști o pasăre
să strivești sub tocul pantofului un greiere
care cântă
să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre
și să arunci după primul fluture
pare ireal când vezi ghiocelul
deasupra zăpezii
într-un un gest aproape rușinat
de smerenie
cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Pierdut
e noapte e frig
si nu doar afara
ma doare si strig
si nu vreau sa moara
e suflet e gind
e chip si lumina
ura si viata ma sfarima
nu ma priviti
caci nu vreau sa vad
cum multi dintre voi
merg dea indarat
e gol si furtuna
e suflet ranit
e omul pierdut
si cel negasit
Tu, cosmarul meu etern
Atâta durere, atâta suferință
Atâtea lacmimi irosite
Nu vreau sa trăiesc în lumea asta
As vrea sa mor sau sa omor
Sa scap din iadul cel trăiesc
Sa i scap pe toți de suferintă
Sa i scap din închisoare
Sa fii mama fericita
Nu suport sa te aud,
Sa te vad sau sa ți vorbesc
Te urăsc din tot sufletul
Urăsc viata pe care o traiesc
Tu mi ai distrus copilăria
Mi ai nimicit visurile și liniștea ai ucis o
Tu cosmarul meu etern
Nu vreau sa te mai vad vreodata
Nu ti suport prezenta
Urăsc totul despre
Dar cel mai mult urasc
Ca sunt făcută din tine
Ai distrus viata a trei femei
Pe care cică le iubeai
Nu am sa uit vreodată
Palmele ce le dadei
Cu atâta ura și putere
Tu ne ai lovit
Dar cel mai mult doare
Vorbele ce le-ai rostit
Nu am să uit vreodată, tata
Când o băteai pe mama mea
Omul cel iubeam cel mai mult din lume
O deformai în fata mea
Dădeai cu pumni și picioare
Atât de tare în mama mea
Încât când veneam de la școală
Nu o recunoșteam
Chiar dacă au trecut ani buni
Nu te as putea ierta vreodată
Privesc același monstru în ochi
De fiecare dată.
trăiri
râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez
doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi
doamne...
ce bine e să fii femeie
Vai, vai!
Vai ce repede mai trece anul
Și înapoi nu poate să mai vie,
Este la fel cum irosește banul
Când e la shopping..a mea Mărie!
Mi s-a părut că e frumoasă
Când am vazut-o pe-nserat,
Ieri o vedeam a mea mireasă
Azi mi-a trecut...de însurat!
Sunt la piață pentru pepeni
Și poate mai sunt verdețuri,
Nu văd cumpărând pe nimeni
Toți se uită și se plâng..de prețuri!
Azi salariu mi-am aflat
După ce l-au indexat,
Și-am rămas tare mirat
Că n-au pus și...au tăiat!
Ne-au luat norma de hrană
Că aveam câștiguri mari,
Voi cânta seara în strană
Și primi bani..de la pălămari!
Ne pregătim, că vin alegeri
Iar Ei se luptă pentru liste,
Unii ne mint cu-a lor prelegeri
Iar alții la biserici...dau acatiste!
Other poems by the author
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Reproșuri
n-ai de ce să te simți așa mândră
pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero
grade celsius
ți-acoperit fața
ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice
precum pietrele din Stonehenge
și ochii ți-au înghețat în orbite
ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite
sub streșina zâmbetului
care nu mai înseamnă nimic
oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă
a amintirii
e inutil
pasărea-i moartă
mai bine ai încerca să mă-njuri
să-mi arăți degetul mijlociu
deși n-ar avea sens
cum ai mai putea face asta acum
după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea
cu țurțuri de gheață
eu pot trăi și cu inima înotând în sânge
să știi
tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă
de grație
mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice
ale sufletului tău
iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…
Să mori ca un câine
ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină
este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră
a unei securi de luptă pe care se așează un fluture
sfidând toate principiile fizicii
legea gravitației
a cauzei și efectului
și a unei umbre fără identitate care mă acoperă
insinuându-se între mine și restul Universului
încă nu înțeleg ce caut acolo
în mijlocul drumului
răstignit
dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor
trecând ca o pasăre încolțită de uliu
într-o fracțiune de secundă
aș putea crede că am murit
mă agăț cu toată forța aceasta teribilă a gândului
de fiecare secvență
care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului
și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie
de la copilul în pantaloni scurți
care aleargă după același fluture
pe care-l văd acum și pe tăișul securii
la primul sărut
la prima noapte de dragoste
la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei
și trecerea mamei la cele veșnice
apoi la omul din spatele umbrei
pe care-l simt în ascuțișul securii
privind consternat de pe margine…
Rugă
nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat
vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă
s-a uscat peste noapte
lângă tabloul neterminat
mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire
în dreptul gâtului tău
unde m-am oprit o clipă să-mi trag respirația
a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului
și să dispari
am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte
la mijlocul drumului
cu imaginea ta nebuloasă
zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii
cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare
Doamne
strig abia auzit dintr-o lacrimă
dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi
ai răsfoit-o prea repede
și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine
trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion
cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…
Cântec de flaut
simți fulgii aceștia cum cad peste noi
și ne îngroapă în giulgiuri
îți tremură mâna înghețată de frig
sigur îți tremură și inima
să nu te sperii
de urletul lupului singuratic
din pustiu
de strălucirea sticloasă a lunii
înfiptă ca o suliță a lui Ahile
în inima cerului
visul din noi devine tot mai alb
orbitor
ne pierdem în argintul fluid al zăpezii
ca într-un clinchet inefabil de clopoțel
n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb
și de liniște
într-un gând
bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți
în mijlocul iernii
noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți
zgribulind
spre luna lui Marte…