Déjà vu
n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult
ca să fiu sincer
îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei
descumpănit
pentru cineva care a văzut și reflectat totul
nu mai există emoție
spirala descrescătoare a vieții
accentuează sentimentul acela obositor
de déjà vu
lehamitea
unele lucruri revin obositor în prim plan
și se suprapun peste altele
în același spectacol stand-up comedy
de prost gust
jucat prima dată la Facere
cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului
îngenuncheat în el însuși…
Poems in the same category
Plânset de copil
De ce plângi neîncetat,
Copil plăpând, nevinovat?
Știi că nu ești tu de vină,
Pentru viața ce declină.
De ce ești îndurerat,
Când totul s-a destrămat?
Tu nu știi că totu-i scris,
Ca și-un vis ce-i interzis?
De ce ție sufletul scrum,
Acum la început de drum,
Și nu încerci să-ți revii,
Cu gândul să-l reînvii?
Iar când totul e prea greu,
Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,
Și-ncearcă cât mai curând,
Să-l aduci în sufletu-ți blând.
Dar iată, lacrimile curg șiroaie,
Într-o lume rece și plină de uitare,
Copilul rămâne fără speranță,
Cu inima veșnic spulberată.
Și-n noaptea neagră și pustie,
Se pierde într-un vis ce fuge,
Cerând scăpare din acest calvar,
Cu lacrimi de-un gust amar.
Astfel, rămâne iar dezolat,
Sub cerul trist și înnorat,
Copil plăpând, fără de vină,
Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.
Toată natura Ție -ți cântă
Toată natura Ție -ți cântă,
Toate Te iubesc,
Păsările ciripesc,
Ele slavă cântă,
Și în cer și pe pământ bucurie sfântă.
Slavă Ție Doamne pentru tot ce-avem !
Oare cum în ceruri îngeri Intr un glas toți cântă,
Și în cer și pe pământ, bucurie sfântă.
Ție slavă și cântare in veci se cuvine ,
Părinte Tatăl cel ceresc,
Toate Îți spun mulțumesc,
Tu Cel Ce-Ai făcut făptura să se înmulțească,
Toat-omenirea -ngenunchează să îți mulțumească.
Slavă Ție Doamne părintele ceresc,
Eu pentru toate Ție -ți mulțumesc! - Rada Maria 6D
Regăsire
E aproape miezul nopții.
Orașul e pustiu
Cu pașii mici și lenți mă indrept,
Incotro...
Nu știu
Tremur ușor deșii nu e frig,
Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,
M-afund tot mai tare în liniștea nopții,
Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!
Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,
O ființă răvășită mă privește,
Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji
Imi pare cunoscută,dar nu...
Nu pot fi eu...!
De ce mi-am făcut asta?!
De ce-am pierdut speranța?
Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!
A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,
Cu zâmbetul timid,dar adevărat!
(24 Martie 2023)
Vânt de noiembrie
Adie un miros de noiembrie și vin
Miros ce ocoleste-al meu pahar
Privesc pe geam poate revii
Dar nu...mi-e așteptarea în zadar.
Gandurile imi zboară spre trecut
Abia ce sufletul îmi linistisem
Si toate tainele au renăscut
Si-au început sa împletească vise.
Din doru-mi ce îl port de-un an
Iarasi se nasc versuri spre infinit
E-atata foșnet pe străzi de lume
Doar tu ești pe-o hartie de citit.
Atat de-adanc te port in suflet
Și-atat de mult te simt in sinea mea
Că mă cuprinde-un simt de teamă
Că nicicând din el ... nu vei pleca.
Mi te ascund printre cuvinte dulci
Si te strecor în pagini ce te invocă
Cu fiecare rand tot mai aproape-mi ești
Si-n suflet iarăși simțurile se revoltă..
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Să vii
Plec, cu inima-ncuiată,
Trec adesea pe alei.
Cînd ea doarme, vîntul - bată
Plec, eu astazi, ca şi ieri.
Rău, îmi pare desparţirea,
Lacrimile se adun.
E departe fericirea!
Rău, cînd florile apun.
Simplu, e senină zarea,
Iar cîmpiile sunt vii,
Vîntul, florile şi apa,
Simplu, te aştept să vii.
Plânset de copil
De ce plângi neîncetat,
Copil plăpând, nevinovat?
Știi că nu ești tu de vină,
Pentru viața ce declină.
De ce ești îndurerat,
Când totul s-a destrămat?
Tu nu știi că totu-i scris,
Ca și-un vis ce-i interzis?
De ce ție sufletul scrum,
Acum la început de drum,
Și nu încerci să-ți revii,
Cu gândul să-l reînvii?
Iar când totul e prea greu,
Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,
Și-ncearcă cât mai curând,
Să-l aduci în sufletu-ți blând.
Dar iată, lacrimile curg șiroaie,
Într-o lume rece și plină de uitare,
Copilul rămâne fără speranță,
Cu inima veșnic spulberată.
Și-n noaptea neagră și pustie,
Se pierde într-un vis ce fuge,
Cerând scăpare din acest calvar,
Cu lacrimi de-un gust amar.
Astfel, rămâne iar dezolat,
Sub cerul trist și înnorat,
Copil plăpând, fără de vină,
Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.
Toată natura Ție -ți cântă
Toată natura Ție -ți cântă,
Toate Te iubesc,
Păsările ciripesc,
Ele slavă cântă,
Și în cer și pe pământ bucurie sfântă.
Slavă Ție Doamne pentru tot ce-avem !
Oare cum în ceruri îngeri Intr un glas toți cântă,
Și în cer și pe pământ, bucurie sfântă.
Ție slavă și cântare in veci se cuvine ,
Părinte Tatăl cel ceresc,
Toate Îți spun mulțumesc,
Tu Cel Ce-Ai făcut făptura să se înmulțească,
Toat-omenirea -ngenunchează să îți mulțumească.
Slavă Ție Doamne părintele ceresc,
Eu pentru toate Ție -ți mulțumesc! - Rada Maria 6D
Regăsire
E aproape miezul nopții.
Orașul e pustiu
Cu pașii mici și lenți mă indrept,
Incotro...
Nu știu
Tremur ușor deșii nu e frig,
Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,
M-afund tot mai tare în liniștea nopții,
Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!
Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,
O ființă răvășită mă privește,
Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji
Imi pare cunoscută,dar nu...
Nu pot fi eu...!
De ce mi-am făcut asta?!
De ce-am pierdut speranța?
Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!
A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,
Cu zâmbetul timid,dar adevărat!
(24 Martie 2023)
Vânt de noiembrie
Adie un miros de noiembrie și vin
Miros ce ocoleste-al meu pahar
Privesc pe geam poate revii
Dar nu...mi-e așteptarea în zadar.
Gandurile imi zboară spre trecut
Abia ce sufletul îmi linistisem
Si toate tainele au renăscut
Si-au început sa împletească vise.
Din doru-mi ce îl port de-un an
Iarasi se nasc versuri spre infinit
E-atata foșnet pe străzi de lume
Doar tu ești pe-o hartie de citit.
Atat de-adanc te port in suflet
Și-atat de mult te simt in sinea mea
Că mă cuprinde-un simt de teamă
Că nicicând din el ... nu vei pleca.
Mi te ascund printre cuvinte dulci
Si te strecor în pagini ce te invocă
Cu fiecare rand tot mai aproape-mi ești
Si-n suflet iarăși simțurile se revoltă..
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Să vii
Plec, cu inima-ncuiată,
Trec adesea pe alei.
Cînd ea doarme, vîntul - bată
Plec, eu astazi, ca şi ieri.
Rău, îmi pare desparţirea,
Lacrimile se adun.
E departe fericirea!
Rău, cînd florile apun.
Simplu, e senină zarea,
Iar cîmpiile sunt vii,
Vîntul, florile şi apa,
Simplu, te aştept să vii.
Other poems by the author
Jocuri de noroc
Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,
dacă ai scoate-o la vânzare pe internet
sau la o casă de licitații,
n-ar licita nimeni.
- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher
sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,
care asistase absent la monologul meu de pe margini,
dar nici acolo nu-i sigur!
Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,
apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,
mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,
doar eu pariasem, cu viața,
fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.
Simt timpul în spate ca pe o placă uriașă de plumb
în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,
aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților
dinăuntru ruletei,
fosnetul cartilor de blackjack,
zgomotul bilei care se invarte
și care se-oprește deodată pe zero,
fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul
toate jetoanele,
mormanele de bani,
viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.
- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,
împingând jetonul meu înainte.
- Pas! refuzară jucătorii de la masă în cor!
- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă
care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Defulare
În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei
gândul sfidează logica
gravitația
nivelează spațiul și timpul
se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă
dincolo de vămile sufletului
creează visul eliberator
înăuntru visului
Elena nu mai e o enigmă
ne-am iubit de o mie de ori
într-o mie de constelații din Calea Lactee
fără rost
chiar dacă am dormit ca un prunc
toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite
din catacombele minții
dându-le aripi
iar în zori m-am adunat din resturi în mine
ușor și zglobiu ca un fluture
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Jocuri de noroc
Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,
dacă ai scoate-o la vânzare pe internet
sau la o casă de licitații,
n-ar licita nimeni.
- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher
sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,
care asistase absent la monologul meu de pe margini,
dar nici acolo nu-i sigur!
Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,
apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,
mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,
doar eu pariasem, cu viața,
fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.
Simt timpul în spate ca pe o placă uriașă de plumb
în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,
aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților
dinăuntru ruletei,
fosnetul cartilor de blackjack,
zgomotul bilei care se invarte
și care se-oprește deodată pe zero,
fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul
toate jetoanele,
mormanele de bani,
viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.
- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,
împingând jetonul meu înainte.
- Pas! refuzară jucătorii de la masă în cor!
- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă
care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Defulare
În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei
gândul sfidează logica
gravitația
nivelează spațiul și timpul
se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă
dincolo de vămile sufletului
creează visul eliberator
înăuntru visului
Elena nu mai e o enigmă
ne-am iubit de o mie de ori
într-o mie de constelații din Calea Lactee
fără rost
chiar dacă am dormit ca un prunc
toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite
din catacombele minții
dându-le aripi
iar în zori m-am adunat din resturi în mine
ușor și zglobiu ca un fluture
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...