Regăsire

...664, 665, 666 picături de sânge...

Foame nu-i, nici frică, nici durere,

Disperarea a trecut în timp,

Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.

Și doar o secera și un ciocan se vede

Adânc în cerul plin de stele însângerate,

Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit

Și aștept, aștept la infinit...

Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,

Ce luptau din neștiință poate și prostie

Pentru o lume fara regi și dumnezei,

Aștept... fie să stau și-o veșnicie...

Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze 

Conștiința îi este pe cale sa cedeze

Este constant la un pas să clacheze....

Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire

Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire

Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...

Este mereu la un pas să facă ultimul pas 

Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras 

Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....

Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas 

Nu se mai lasă de nimic distras 

Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....

Face ultimul pas de pe drumul vieții

Face primul pas pe cărarea morții.....

Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles

Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers

Sufletul său rămâne călător prin univers.....

M-am săturat de toți oameni din jurul meu,

Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.

Fac greșeli la fel cum face orice semizeu 

Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu 

Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală 

Ca la final  să fiu judecat de un zeu cu inima goală

Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest 

Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test 

Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți 

Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți 

Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți 

Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți 

N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert 

N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept 

Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze 

Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze 

Chiar cu riscul de a suferi o eternitate 

N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte 

Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă 

Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă 

Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți 

De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți 

Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret 

Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet

În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu 

Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu 

Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale 

Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,

Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță 

Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

decorul

un graffiti întins pe un perete întreg

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

E liniște în suflet și-i pace

Și vântul adie ușor

Natura-i scăldată în soare

Și ceru-i senin fără nori .

Gândul îmi zboară departe

Se leagănă frunza în ram ;

O muzică lină îmi întră pe geam.

Ochii-mi dansează pe-o carte.

Parfun de-a nopții regină

Se-mprăștie ușor în odaie

Greierii cântă-n grădină

Pământu-i bogat după ploaie.

   Îmi țin strâns în palmă,

Bucățile rupte ale sufletului,

Încerc să-l refac dar nu e complet...

Bucățile lipsă nu le mai găsesc,

               Dar,

Încerc să păstrez ce-am aflat,

      Fără să-l strivesc!

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

N-ai vrea să fi un om fără de nume,

Un anonim pentru întreaga lume,

Curat la suflet bun și credincios,

Trăindu-ți viața doar pentru Hristos?

Ceasul de veghe nimeni să nu ți-l știe,

Nici lacrimile care-ți curg pe obraji,

În mâna Lui rămână pe vecie,

Pân’ vom scăpa de orișice necaz

De mâna ți-ai întins spre acela care,

Din răsputeri în groapă se zbătea,

Nu îl privii de sus,nu ești mai tare,

Meritul e al Lui,El te ținea!

De pâine-ai împărțit,privește cerul,

Nu te lăuda bătând din poartă-n poartă,

Căci Dumnezeu va știi să de-a răsplată!

Rămâi dar anonim viața toată!

Distruge Doamne,toate altarele străine,

Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,

Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,

M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!

Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!

Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,

Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!

Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?

Piatră cu piatră am dărâmat altarul,

Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,

Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,

În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!

Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,

Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!

Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!

Si inima să-mi fie de Tine transformată!

Copil fiind crezut-ai că totul e etern,

Un fir de viață iarăși,un simțământ matern,

Un zâmbet nefățarnic,un strop de rouă-n zori,

Azi cerul vieții tale,de ce e plin de nori?!

De ce nu ești ca el,vesel și fericit,

Tu astăzi ești din nou,un copilaș iubit,

Un fiu răscumpărat,iubit și așteptat!

Un înger ce în ceruri locul ți-ai căpătat!

Un răsărit de soare și o ivire a lunii,

Un fulg căzut în palmă,și-un zbor al rândunicii,

Erau cândva,odată,un zbor spre nemurire,

O navigare-n spațiu fără să știi de tine!

Oferă raze calde,un zâmbet luminos,

Un gând curat și sincer,îndreaptă-l spre Hristos!

Ca un copil cuminte,privește,răspândește!

Parfumul nemuririi și-al curăției rost!

Si fiecare zi se scurge,

Făr’ să zâmbim sau să iubim,

Îngândurați și plini de teamă,

Uităm complet să mai trăim!

Uităm c-avem părinți sau frate,

Soră,bunică sau soție,

Ne cufundăm în griji și treabă,

Lăsând ce-i important pe mâine!

Mâine o să am timp pentru o rugăciune,

Cu siguranță și pentru o cină în familie,

Și timp pentru odihnă o să fie,

Uitând că mâine nu ne aparține.

Ce ne aparține este AZI,

Cei dragi,credința și prezentul,

Să învățăm să prețuim,

Să apreciem și să iubim

Căci doar așa știm că trăim!