Tristul poet

Ziua,gândul e la el

Noaptea, stau zâmbind la fel 

Vorbim ore întregi, zâmbesc..

Cum să i spun tot ce gândesc?..

Îndrăgostită privesc, cerul nopții 

Am curajul să-i vorbesc,

Inima, pe drumul sorții

Când un zâmbet cald primesc..

Nu știu ce simte dânsul 

Nu am curajul de-a întreba

Dar noaptea dansez cu visul

Tristețea, a o preschimba 

Frumusețea lui divină 

Mă poartă pe aripile vântului 

Starea asta mi-e străină,

Zâmbesc ușor de dragul lui

Noapte somnul fuge lin,

Doar dansul îmi este în gand,

Beau al dragostei venin

Îndrăgostită, profund

Te-ai izolat de lume-n paranteze,

Ai pus lacăt pe vârfuri largi de suflet,

Ai șters multiplu orice viitor posibil

Și-ai răscolit nădejdi închise-n venin.

Te-ai separat de culmi în poligoane,

De gânduri dure, echivalent suspin,

Ai rătăcit în extreme de pelin,

Zilnic, trei mii de ani la rând.

Știu c-ai făcut surplus de naivitate,

Masacru maxim de gemete și chin,

Ai înghițit urlete tăcute și tenace,

Cu gol sonor în adâncimi de inimi.

Ți-ai molipsit suflarea cu cruzime

Și-ai încetinit colapsul în minor.

Ai condensat speranța din tărie

Și-ai domolit imensul din interior.

Ai ridicat mormane de regrete,

Treptat ai ruinat și ultimul senin.

Te-nchid în paranteze de venin.

Adio, nu cred că mai revin.

Până vine dimineața

Până vine dimineața,

stau, privesc în gol și mă rog

să ies din sumbrul meu răcoritor.

Aștept ore să găsesc acea notificare

pe care o aștept de zile.

Și n-o găsesc.

Privesc ceasul,

iar orele trec greu,

de la zi la zi,

întrebându-mă

ce fac oare greșit.

Stau.

Doar stau.

Nimeni nu mă strigă

să ies din al meu sumbru.

Privesc pe fereastră.

Doar de la fereastră văd lumina pe chipul meu.

În rest, corpul meu e împrejmuit de întuneric.

Încerc să mențin acea luminiță

care încă îmi luminează sumbrul,

dar în zadar...

Parcă într-o zi

nu va mai exista.

Moare în tăcere

glasul inimii mele.

Strâng din dinți cât mai pot

și aștept sfârșitul lunii,

un alt apus al zădărniciei.

Pereții mă cunosc

și îi simt atât de aproape de mine.

Doar ei mă privesc în întuneric

și mă ascultă

fără să-mi dea răspunsuri.

Umbra mea îmi ține loc de om,

iar liniștea îmi șoptește numele,

ca și cum ar fi singura

care încă își amintește de mine.

Tavanul îmi numără nopțile,

iar eu îi număr crăpăturile,

căutând un răspuns

într-un loc în care n-a fost niciodată.

Privesc în gol.

Cât să mai privesc?

Unde să mai privesc?

Fiecare colț e privit în amănunt.

Până vine dimineața...

Seara e doar un coșmar

al unei vieți mărețe.

Aștept să aud

glasul inimii mele,

dar e atât de rece și întuneric,

încât nu pot lumina totul

cu un zâmbet fals.

Până vine dimineața,

personalitatea mea e reală,

gândirea depresiei

îmi vorbește fără oprire.

Când închid ochii,

întunericul nu se schimbă.

Doar își mută locul

din cameră în suflet.

Și tot aștept...

Poate nu dimineața,

ci ziua în care

voi putea privi în gol

fără să mă privesc pe mine.

După ce vine dimineața,

începe din nou actoria,

ascunsă în zâmbetul meu,

pe linia fină a ridurilor

din colțul gurii.

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...

Aleargă pașii mei grăbiți

Prin mintea rătăcită

Iar umezi ochii obosiți

Pierduți îs pe orbită.

Am patul rece ca un beci

Cu ușa parcă ferecată

 Înunecat ,cu rafturi reci

Să fug aș vrea îndată.

Mi-e greu departe și nu pot

Decât a te visa

Să te ating și să te văd

O Doamne cât aș vrea.

Imagini vii în somnul meu

Și amintiri cu tine

Mă obosesc ,dar sunt al tău

Și tu ești doar cu mine.

Refugiul chinului de zi

Eu mi-l găsesc în noapte

Pe patul rece de aș fi

Cu tine pân la moarte.

Dormii un pic sau poate nu

Visam îmbrățișat

Parfumul tău mi se păru

Pe pernă și pe pat.

Delirul minții luptă

La vis nu îi dă pace

Speranța e pierdută

Sau poate se întoarce.

Sunt un monstru fără sentimente
Nu simt dragoste,simpatie,regret
Dezamăgit în fata care se vinde
În iubire mai mult nu mai cred

Criterii,forță,vârsta alege idealul
Nu se gândește la adevărate sentimente
Care dragoste tu vrei doar banul
Și nu mai sunt adevărate fete

Înghit totul ce și pierde valoarea
Trăiesc mai departe și doar adeveresc
Faptul ca nu-i nici simpatia în adevărata valoare
Și surâzi chiar la sincer cuvânt “Te iubesc”

Ori unde încerc să mă înformez, 

De minciuni să mă scuture

Nici o veste bună, care să mă bucure.

Natura ne lovește, ca un dușman, fără milă.

Oamenii din sistem, cu puteri ne tratează cu silă.

Suntem, încă oameni cu mintea trează

 De ceva vreme, așteptăm să apară un sol

Un apărător cu inima vitează

Cred că o să fie trimis să aibă un rol.

Ce se întâmplă cu noi e un vis urât,

Mă uit în stânga, în dreapta, am un nod în gât.

Gândiți mulți ca mine, cine ne mai apără, vatra?

Pe mâna cui lăsăm rostul, țara?

Soluția este lupta, nu abandonul, istoria nu iartă

Ne scoate pe ușa istoriei, și plângem la poattă

Să invocăm cerul, să ne croiască altă soartă

Într-un ajutor pe lumea asta, nu putem spera.