Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Poems in the same category
Rugă
nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat
vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă
s-a uscat peste noapte
lângă tabloul neterminat
mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire
în dreptul gâtului tău
unde m-am oprit o clipă să-mi trag respirația
a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului
și să dispari
am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte
la mijlocul drumului
cu imaginea ta nebuloasă
zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii
cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare
Doamne
strig abia auzit dintr-o lacrimă
dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi
ai răsfoit-o prea repede
și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine
trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion
cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.
Stefan
Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta
În Colchester Essex, cariera ai creat
Cu forță și convingere, visul tău ai atins
Și visele tale acum s-au împlinit.
Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie
Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire
În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,
Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.
Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,
Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.
Iubirea mea te va purta mereu în gând,
Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.
Secolul XXI
Am in suflet... doar durere ce mā apasa neîncetat
În lumea asta nui tacere, toti striga....dar pentru ce? Toti au uitat....
În jur doar oameni falsi, vorbind de omenie....
Fãra sa-si dea seama ca-s plini de viclenie...
Toti sunt ideali si vor sa fie bine
Vind alcool tigari nu se gindesc la tineri
Asa e veata, asa a fost mereu
Suspine-n suflet, plinsete la greu....
Asa sunt oamenii, asa sunt si eu...
As vrea sa schimb, insa imi e greu
Merg la biserica, la Dumnezeu acasa
Pina si acolo treb"sa achiti o taxa
O, ce mai veata , in prezent traim
Oare in iad cind o sa venim
Va fi mai crud?!mai rau oare se poate?!
De cit sa omoare mama , copilul ce il poarta...
Mâna (parodie)
pe strada mea se pierd lucruri
tot felul de lucruri
o dată am găsit o mână de om
mișcătoare
râcâia cu degetele
cu unghiile
pământul
mai încolo un ciung
dirija netulburat traficul
într-o intersecție
și-am rămas fără grai
nu se întâmplă de multe ori
să întâlnești laolaltă cauza și efectul
nu mai spun că mâna de om
era vorbitoare
da
îi răspund
aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare
apoi m-am culcat
și-n vis m-am trezit cu ciungul
că-mi umple cu pietre fântâna
ce vrei, bre? îl întreb
dă-mi înapoi mâna!
Talisman
Acest modest talisman
Ce îl primim în fiecare an,
Soli de primăvară aduce
După iarna ce se duce.
El simbolizând calin,
Aer, apă, cer senin,
Soarele cu a lui căldură,
Acasă florile din bătătură.
Sper ca solul să fie bucurie!
Să aducă pacea timpurie,
Un gând bun și fericire,
Voie bună, liniște, împlinire.
Other poems by the author
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Resemnare
de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă
încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase
adresate deopotrivă și mirelui
vântul
primăvara geloasă adună ghiocei
și magnolii
mai încolo
așergând desculță după o mângâiere de soare
poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate
în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie
în pipă
„nebunele dracului”
luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă
„și viața asta este ca anotimpurile anului”
se gândește mușcând din mușticul de abanos
ca din sfârcul voluptos al Serenei
„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”
îi vine în minte
dar își alungă încruntat gândul
ducă-se...
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Veni, vidi, vici!
Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.
- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.
- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!
- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?
- O, da!
- Aceasta ar fi o explicație!
Femeia se uită lung la dânsul.
- Stai pe aproape?
- De ce mă întrebi?
- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!
Virgil amuțise pentru câteva clipe.
- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…
Ea îi puse un deget pe buze.
- Ba aș o…
Capul de pod
- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!
- Kapa 1, recepție!
Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.
- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!
Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central. Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.
- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.
- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!
Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.
- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!
- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!
Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.
- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!
- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!
K5 încuviințează din cap.
- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.
- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!
Saturnienii abia așteaptă să ne atace!
- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!
- Stii și cum?
- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.
- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?
K5 ridică din umeri depășit.
- Nici eu.
În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.
- Alo, da!
- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!
- Bine ai venit K1! Te aștept!
K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.
- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.
.
K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.
- Pot să intru? întreabă.
- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!
- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?
Erika îi întinde ordinul semnat de general.
- E strict secret!
- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!
- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!
- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!
- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!
- Mi se pare extrem de grav!
- Si mie.
K1 clătină nemulțumit din cap.
- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!
- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!
- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!
- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!
- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!
Erika îl privește neîncrezătoare.
- Stii că toți soldații de aici ascultă de general?
- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!
Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).
- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!
- Vreau cu Prim-ministru!
- Așteaptă!
Erika simte că i se taie picioarele.
- K0, recepție!
E chiar Prim-ministru.
- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!
- Ascult!
- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!
Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.
- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!
- Ordonați! percutează K1.
- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede
instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!
Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.
.
Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.
- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?
- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!
- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!
- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!
- Credeam că este asigurat?
- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!
- Nu-i prea mult?
- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.
- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!
- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!
K1 o privește mirat.
- N-am auzit de așa ceva!
- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!
- Este posibil să-l fi trimis încoace?
- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!
Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.
- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!
K1 o privește fix în ochi.
- Tu ce crezi?
- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!
- Cât de rău?
- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!
- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?
Erika rămâne o clipă pe gânduri.
- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!
Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.
K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.
- Am vești noi!
Recunoaște glasul Erikăi.
- Spune!
- Nu la telefon. Unde ești?
- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe stand-by! Te aștept!
Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.
- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!
- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.
- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!
- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!
- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.
- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!
Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.
- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.
- Să trăiți, domnule general!
- Am impresia că ai încurcat generalii K2!
- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.
K1 se uită lung la el.
- Poți să-mi spui ce cauți pe aici?
- Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!
- Nu pari prea motivat s-o faci?
- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.
- Ai vreo explicație pentru acest lucru?
- Universul e plin de surprize, domnule general!
Dezacorduri
ceva mă ține ferecat între zidurile temii
atunci când îmi desfac gândurile
precum niște aripi uriașe de vultur
toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată
la capătul pistei
ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol
nu mă ajuți nici tu de la manșă
nici vântul potrivnic
singurul prieten credincios îmi este
instinctul
chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă
și-mi omoară speranța
el știe ceva ce mie îmi scapă
alinierea primejdioasă a planetelor
de pildă
sau dispariția subită a energiei în Cosmos
care ar pune Universul pe linie moartă
nu știu
eu îmi ascult înainte de toate inima
(aflată în dezacord cu spiritul!)
și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…