Clopote

încă te văd

te aud

te simt

încerc să-ți spun telepatic toate acestea

în lipsa cuvintelor

buzelor

corzilor vocale

e inutil să stingi lumina

să-nchizi geamurile

s-amesteci culorile Soarelui

cu albastrul infinit al cerului

pe aceeași pânza albă a zilei

sufletul meu atârnă de inima ta neagră

ca un strugure

ai grijă

asigură-te când schimbi direcția de mers

ca să nu rămâi singură

așa cum m-am trezit eu  însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în doliu

cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint

și mă închisese în mine

singur

 între două bătăi de inimă neterminate

 de atunci  în cartierul acesta toate luminile-s stinse

semafoarele au încremenit pe roșu

e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta

se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii

și adună noaptea morții din intersecții

mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos

vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții

din fereastră

pe care… am lăsat-o aprinsă.

m-am trezit în dimineața aceasta confuz

nu eram nici om pe de-a-ntregul

nici spirit

dar puteam să merg

să deschid fereastra

să primesc ziua înăuntru-mi

printre ruinile sufletului

să-mi calc cu tălpile goale pe inimă

sub privirile tale încremenite

Doamne

exclami

și te văd adunându-mi resturile

fragmente din care încă mai picura sânge

 „cum ai putut face asta?”

mă-ntrebi

iar eu îți răspund că n-am făcut nimic

că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii

sfârtecat de monștri

tu plecasei de cu seară să numeri stelele

de pe cer

la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta

n-am înțeles

te căutam înfrigurat printre cearșafuri

încolțit de toate stihiile întunericului

dar nu erai acolo

nu aveam de ce să mă prind

în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte

când îți vezi viața derulată la viteză maximă

înapoi

și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți

cu sufletul încremenit

asemenea unei stalactite imense

pe tavanul unei peșteri antice...         

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

sunt lucruri pe lumea aceasta independente de noi

nu poți opri ploaia să plângă în hohote

vântul să bată

căldura Soarelui să îmbrățișeze Pământul

puiul galben să iasă din ou

ridicăm de fiecare dată din umeri

copleșiți

nu suntem decât niște figuranți amărâți

actori în aceeași piesă de teatru absurd

a lui Bekett

alături de inși tarați biologic

alienați

abulici

antieroi

clovni ridicoli

evoluând în același plan al disperării

al obsesiei

așa încât nu-ți mai rămâne decât puțin loc

să te spânzuri...

Ades se-ntâmplă s-auzim că viața bate filmul,

Dar poate filmul e doar glasul ei tăcut.

Când umbrele subtile ale trecutului.

Revin din locul unde le-am pierdut.

O scenă, un cuvânt, o clipă de-amintire 

Șî ce cu greu ai stins începe să trăiască

Durerea pare că-și revine în simțire, 

Vrând dinadins liniștea s-o răscolească.

Și mă gândesc... Câte tăceri un om poate s-ascundă,  

Câte lumini se sting în ochii goi?... 

Și totuși...cum poate o secvență blândă

Pe toate să le-adune, fără voie, înapoi.

Și nici nu știu când reînvie în mine amintirea

Din zilele când dragă îți eram

Și-un dor pălit îți caută privirea

Dintr-o poveste ce-a rămas fără final.

Căci mi-amintesc mâinile calde

Când părul tu mi-l mângâiai

Când un sărut mi-ai dat pe frunte și Doamne!...

Cum în brațele tale mă topeam!...

Și-mi amintesc și ziua-n care

Mi-ai spus "pleacă!" cu o răceală-n glas

Și-atât de rău încă mă doare 

Cum ai ales să îți iei "bun rămas".

Încă mă bântuie ultima ta vorbă

Nu te-ai gândit că lovești fără milă,

Când nu-mi doream decât îmbrățișarea 

Și vinul să le lași ca amintire.

Uneori în miez de noapte, încă ești în mintea mea.

Te-aș mai căuta în șoapte... dar ne-ai făcut praf deja.

Tu să mă ierți că n-am putut s-ascund ce ai aprins în mine

Și cât de tare încă doare că nu mai văd a ta privire.

......................♡♡♡................... 

Inevitabil viața bate filmul fără duble, 

Fără final scris...cu actori fără regizor. 

Doar sufletul rămâne să rătăcească-n umbre

Să-nvețe să nu mai sufere nicicând de dor. 

Uşor s-adie vîntul,
Văzînd cum apa trece
Amar îmi este gîndul
Iar azi, nu mai fi rece.

Cu drag să mă aştepte
Ca să mă pierd adesea
În zbor, dar ca un peşte
A fost şi nu e vestea.

Să uit de alte gînduri,
Şi doar prin amintiri
Fiind un simplu nimeni
O rază din lumini.

Îmi aștept sfârșitul,

Tăcut, blocat în singurătate,

Îmi aștept sfârșitul, 

În lacrimi lipsite de dreptate....

Vreau să plec departe,

Vreau să rămân doar eu cu mine,

Vreau să plec departe, 

Dar... nu vreau să renunț la tine....

Cu chipul blând,

Cu ochi adânci,

Bunicul înger îmi era,

În căsuța mica dintre stânci 

Cu glas duios îmi povestea..

Și prin păduri noi colindam,

Și ce frumos râul curgea,

Și când fierbinte se ruga 

In a satului bisericuța 

In ochii mei un sfânt părea..

Acum s-a stins,

Era un înger pământean,

Acum,e-n cer.

Iubirea mea e vie înca,

Cât mi-aș dori să îl revăd cândva,

Mi-e-atat de dor,

Și lacrima e grea..

Hai,spune-mi,

Nu-i așa că el e-o stea?

Privesc spre cer în noaptea-adanca:

Bunicule,nicicând nu te-oi uita..

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct