Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Category: Thoughts
All author's poems: aurel_contu
Date of posting: 24 января 2019
Added in favorites: 1
Views: 1786
Poems in the same category
De ce?
De ce... ?
De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem?
De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri?
De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea?
Am doar o întrebare...
De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti?
De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste?
De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici?
De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris?
Clipe , zile, luni, și ani...
Ne punem doar o întrebare,
La care nu vei ști răspuns.
Drumule,unde mă duci
Drumule, unde mă duci,
Iar încerci să mă seduci;
Gândurile îmi răscolești
Și obrazul mi -l stropești.
Norii greu m-apasă;
Mă chinuie dorul de casă,
Când mă pierd în depărtări
Sub mirajul altor zări.
Mă topesc în umbra lor,
Cuprinsă de-un fior;
Tânjeam cale întoarsă,
Dar drumul nu mă lasă;
Îmi șoptea nu mi -e sorocul,
Să mă -ntorc,nu am norocul;
Așa mi -e calea concepută
Dus -intors pe aceiași rută..
Eu sunt...
Sunt puful ce călătorește
În orice colț dorește,
Iar orice persoana ne-ntânlnește
Are o dorință ce se-mplinește.
Dar apoi, dispariția
Îți face apariția
Și prin timp călătorind,
Mereu auzind
O frază copleșitoare,
Rostită cu ardoare,
Păpădia e un soare
Ce se pierde-n zare,
Dar amintirile fermecătoare,
Pleacă oare?
Compusă la 21.10.2023
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Sânge din sângele tău
Oare dormi liniștit,
neștiind,
dacă sânge din sângele tău...
respiră?
Oare îți mai suntem prin gânduri,
trăind,
dacă propriul tată nu sună,
să vadă dacă copii lui în seară...
ațipiră?
Ciocoii
Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!
De ce?
De ce... ?
De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem?
De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri?
De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea?
Am doar o întrebare...
De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti?
De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste?
De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici?
De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris?
Clipe , zile, luni, și ani...
Ne punem doar o întrebare,
La care nu vei ști răspuns.
Drumule,unde mă duci
Drumule, unde mă duci,
Iar încerci să mă seduci;
Gândurile îmi răscolești
Și obrazul mi -l stropești.
Norii greu m-apasă;
Mă chinuie dorul de casă,
Când mă pierd în depărtări
Sub mirajul altor zări.
Mă topesc în umbra lor,
Cuprinsă de-un fior;
Tânjeam cale întoarsă,
Dar drumul nu mă lasă;
Îmi șoptea nu mi -e sorocul,
Să mă -ntorc,nu am norocul;
Așa mi -e calea concepută
Dus -intors pe aceiași rută..
Eu sunt...
Sunt puful ce călătorește
În orice colț dorește,
Iar orice persoana ne-ntânlnește
Are o dorință ce se-mplinește.
Dar apoi, dispariția
Îți face apariția
Și prin timp călătorind,
Mereu auzind
O frază copleșitoare,
Rostită cu ardoare,
Păpădia e un soare
Ce se pierde-n zare,
Dar amintirile fermecătoare,
Pleacă oare?
Compusă la 21.10.2023
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Sânge din sângele tău
Oare dormi liniștit,
neștiind,
dacă sânge din sângele tău...
respiră?
Oare îți mai suntem prin gânduri,
trăind,
dacă propriul tată nu sună,
să vadă dacă copii lui în seară...
ațipiră?
Ciocoii
Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!
Other poems by the author
Sidef
vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse
femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept
spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche
neinteligibil
câteva becuri de pe marginea căii ferate
ne-mproșcă în față c-un galben bolnav
nu mai mult de-o secundă
apoi dispar
.
sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri
.
în timp ce dormeai
ți-a alunecat dintr-un ochi
o perlă
îi spun
iar ea ridică din umeri nepăsătoare
era probabil o perlă din vis
fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri
din amintiri triste
.
demult
demult
demult
abia dacă îmi mai aduc aminte
.
nu te cred
(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)
toate femeile
ascund amintirile triste
sub sideful speranței
și-și atârnă perla durerii la gât
.
vai
pe care voi bărbații o despicați cu securea
în două
ne omorâți încă o dată
și dați strălucirea amintirii deoparte
doar să aflați ce se ascunde-n trecut
.
iar trenul își vede de drum
strivind între roți și șine de cale ferată
timpul …
De ce are nevoie un bărbat
Un bărbat nu are nevoie doar de iubire
prea multă sau prea puțină dragoste îl poate ucide
dragostea trebuie să fie undeva la mijloc
în primul rând, are nevoie de un loc în care să se poată întoarce
de o femeie pentru a face dragoste
(La urma urmei, marea iubire de altădată înseamnă să faci dragoste!)
mai are nevoie de un cal pentru a merge la luptă cu toate morile de vânt ale dimineților
și dacă este posibil, dar nu neapărat obligatoriu, de un loc de muncă
un cont bancar, fără limită de credit
loțiuni de bărbierit (after shave), pentru a scăpa de muștele agresive,
și nu în ultimul rând, de un pieptene
nu este deloc ușor să fii bărbat în zilele noastre
(întotdeauna a fost dificil!)
dar acum s-a ajuns la ultima limită
am devenit sclavii unor reflexe inconștiente
a unor obsesii
restrânse la bani și femei, pe scurt
un bărbat are întotdeauna nevoie și de puțină mângâiere
iar în final, ca tot omul, de un loc în spatele bisericii...
Dura lex
astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine
am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere
care
de fapt
sunt oameni
dar aici funcţionează regula de trei simple
în care un om se înmulţeşte cu o sută
apoi se împarte la treisprezece
iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om
la ceva
îi dai mai întâi valoare de număr
păstrând regula virgulei
pentru că toate numerele încep de la zero
iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă
îmi explică aprodul
zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,
înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece
în timp ce treisprezece virgulă zero
rămâne tot treisprezece
o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele
depinde şi cine pune virgula, zic
fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct
care poate deveni virgulă, râde aprodul
dar asta ţine de alinierea planetelor
de felul în care mişti d-ta lucrurile
întâmpinările
nu e destul să vrei,
trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece
în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,
iar zece numărul variabilelor
a celor care te îndrumă pe calea virgulei
aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,
nu-i prea mult pentru o amendă? întreb
nu
amendă sau crimă e totuna
dosarele astea se mai încurcă
se mai amestecă
până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi
bea Grigore aghiasmă
şi atunci ce-i de făcut?
simplu
să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri
în care primele trei se înmulţesc cu o sută
iar următoarele zece
se împart la treisprezece şi-o virgulă…
Semn de întrebare
mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet
rătăcind cu gândul pe autostrada visului
fără taxe de drum
restricții de viteză
pene de cauciuc
trecând peste inimă
în locul acela miraculos dintre spațiu și timp
în care este atâta liniște
încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic
ca într-o simfonie de Brahms
gâfâind prin serpentinele minții
nimic nu se compară cu zborul fără aripi
ești mereu cu un pas înaintea luminii
surclasezi timpul
gravitația
devii pentr-o clipă sau pentru o noapte
Dumnezeu
o palidă compensație oferită de Marele Creator
(un fel de meșter Monole!)
omului…
Prezumții
faptul de a exista
de a fi real
( de a crede că ești real! )
Om
nu înseamnă nimic
omul n-are decât o viață
prea puțin
pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă
rațiunea
această povară a minții
este ruptă de viață
lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri
despărțită de drumuri
punctul din care privim spre infinit
fără să-l cuprindem
suntem prea mici pentru asta
prea scunzi
în raport cu Calea Lactee
cu alte căi
cu Cosmosul
cu Dumnezeu
ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul
dintr-o aberație accidentală a materiei
și nu contenim să ne mirăm că suntem
(așa cum ne place să credem!)
fără să fim…
O lume nebună
Sidef
vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse
femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept
spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche
neinteligibil
câteva becuri de pe marginea căii ferate
ne-mproșcă în față c-un galben bolnav
nu mai mult de-o secundă
apoi dispar
.
sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri
.
în timp ce dormeai
ți-a alunecat dintr-un ochi
o perlă
îi spun
iar ea ridică din umeri nepăsătoare
era probabil o perlă din vis
fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri
din amintiri triste
.
demult
demult
demult
abia dacă îmi mai aduc aminte
.
nu te cred
(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)
toate femeile
ascund amintirile triste
sub sideful speranței
și-și atârnă perla durerii la gât
.
vai
pe care voi bărbații o despicați cu securea
în două
ne omorâți încă o dată
și dați strălucirea amintirii deoparte
doar să aflați ce se ascunde-n trecut
.
iar trenul își vede de drum
strivind între roți și șine de cale ferată
timpul …
De ce are nevoie un bărbat
Un bărbat nu are nevoie doar de iubire
prea multă sau prea puțină dragoste îl poate ucide
dragostea trebuie să fie undeva la mijloc
în primul rând, are nevoie de un loc în care să se poată întoarce
de o femeie pentru a face dragoste
(La urma urmei, marea iubire de altădată înseamnă să faci dragoste!)
mai are nevoie de un cal pentru a merge la luptă cu toate morile de vânt ale dimineților
și dacă este posibil, dar nu neapărat obligatoriu, de un loc de muncă
un cont bancar, fără limită de credit
loțiuni de bărbierit (after shave), pentru a scăpa de muștele agresive,
și nu în ultimul rând, de un pieptene
nu este deloc ușor să fii bărbat în zilele noastre
(întotdeauna a fost dificil!)
dar acum s-a ajuns la ultima limită
am devenit sclavii unor reflexe inconștiente
a unor obsesii
restrânse la bani și femei, pe scurt
un bărbat are întotdeauna nevoie și de puțină mângâiere
iar în final, ca tot omul, de un loc în spatele bisericii...
Dura lex
astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine
am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere
care
de fapt
sunt oameni
dar aici funcţionează regula de trei simple
în care un om se înmulţeşte cu o sută
apoi se împarte la treisprezece
iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om
la ceva
îi dai mai întâi valoare de număr
păstrând regula virgulei
pentru că toate numerele încep de la zero
iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă
îmi explică aprodul
zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,
înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece
în timp ce treisprezece virgulă zero
rămâne tot treisprezece
o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele
depinde şi cine pune virgula, zic
fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct
care poate deveni virgulă, râde aprodul
dar asta ţine de alinierea planetelor
de felul în care mişti d-ta lucrurile
întâmpinările
nu e destul să vrei,
trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece
în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,
iar zece numărul variabilelor
a celor care te îndrumă pe calea virgulei
aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,
nu-i prea mult pentru o amendă? întreb
nu
amendă sau crimă e totuna
dosarele astea se mai încurcă
se mai amestecă
până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi
bea Grigore aghiasmă
şi atunci ce-i de făcut?
simplu
să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri
în care primele trei se înmulţesc cu o sută
iar următoarele zece
se împart la treisprezece şi-o virgulă…
Semn de întrebare
mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet
rătăcind cu gândul pe autostrada visului
fără taxe de drum
restricții de viteză
pene de cauciuc
trecând peste inimă
în locul acela miraculos dintre spațiu și timp
în care este atâta liniște
încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic
ca într-o simfonie de Brahms
gâfâind prin serpentinele minții
nimic nu se compară cu zborul fără aripi
ești mereu cu un pas înaintea luminii
surclasezi timpul
gravitația
devii pentr-o clipă sau pentru o noapte
Dumnezeu
o palidă compensație oferită de Marele Creator
(un fel de meșter Monole!)
omului…
Prezumții
faptul de a exista
de a fi real
( de a crede că ești real! )
Om
nu înseamnă nimic
omul n-are decât o viață
prea puțin
pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă
rațiunea
această povară a minții
este ruptă de viață
lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri
despărțită de drumuri
punctul din care privim spre infinit
fără să-l cuprindem
suntem prea mici pentru asta
prea scunzi
în raport cu Calea Lactee
cu alte căi
cu Cosmosul
cu Dumnezeu
ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul
dintr-o aberație accidentală a materiei
și nu contenim să ne mirăm că suntem
(așa cum ne place să credem!)
fără să fim…