Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 24 ianuarie 2019
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1717
Poezii din aceiaşi categorie
Mereu ieri
Totu-i monoton și totul se repetă!
Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.
Mă întorc de parcă-aș vrea
să-mi găsesc o amintire
în loc să îmi doresc să ardă.
Totu-i monoton și totul e stagnare!
Nimic nu este nou și totu-i repetare...,
Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"
Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul
Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!"
Ne trezim în zori cu o noua chemare,
O umbră eternă, o infinită plimbare
Către blocul încercuit din calendar,
Care ne promite o rutină cu gust amar.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Te iubesc,omule
Te iubesc,omule!
Știi de ce?
Pentru că cred în lumina din tine!
Să-ți spun ceva:Ești frumos!
Zâmbești,nu-i așa?
Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!
Ghicesc?
Și sufletul îți zâmbește acum.
Ești minunat,și tu știi!
Doar că lumea uneori
Ne otrăvește cu gândul ei gri.
Eu iubesc inima ta
Pentru că știu ca din sămânță iubirii
Rasare lumina din tine..
Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..
Zilele...
Zilele mele treceau
Iar de tine ,mi-aminteau
Amintirile cu dor
Astăzi,ele,mă răscol
Rascolirea,tare doare
Doare al naiba de rău
Ce sa fac? Sa fiu alt om?
Nu se poate , sunt prea blând
Eu mă năpustesc plângând
Suferința , îmi e leac
Ăsta mi-e singurul veac
Veacul ce astăzi îmi pleacă
Ia și zilele
Nu răbda...
Solitudine
Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.
Mereu ieri
Totu-i monoton și totul se repetă!
Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.
Mă întorc de parcă-aș vrea
să-mi găsesc o amintire
în loc să îmi doresc să ardă.
Totu-i monoton și totul e stagnare!
Nimic nu este nou și totu-i repetare...,
Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"
Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul
Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!"
Ne trezim în zori cu o noua chemare,
O umbră eternă, o infinită plimbare
Către blocul încercuit din calendar,
Care ne promite o rutină cu gust amar.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Te iubesc,omule
Te iubesc,omule!
Știi de ce?
Pentru că cred în lumina din tine!
Să-ți spun ceva:Ești frumos!
Zâmbești,nu-i așa?
Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!
Ghicesc?
Și sufletul îți zâmbește acum.
Ești minunat,și tu știi!
Doar că lumea uneori
Ne otrăvește cu gândul ei gri.
Eu iubesc inima ta
Pentru că știu ca din sămânță iubirii
Rasare lumina din tine..
Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..
Zilele...
Zilele mele treceau
Iar de tine ,mi-aminteau
Amintirile cu dor
Astăzi,ele,mă răscol
Rascolirea,tare doare
Doare al naiba de rău
Ce sa fac? Sa fiu alt om?
Nu se poate , sunt prea blând
Eu mă năpustesc plângând
Suferința , îmi e leac
Ăsta mi-e singurul veac
Veacul ce astăzi îmi pleacă
Ia și zilele
Nu răbda...
Solitudine
Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.
Alte poezii ale autorului
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Masacru
Rugul aprins bolborosește incomprehensibil
două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii
dintr-o clipă în alta
grupuri izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale
„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”
străjerii Alfabetului iau poziții de luptă
iar clonele literelor de bază
ă,â,î,ș,ț
ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor și virgulelor
trag pidicile armelor
„pe aici nu se trece”
cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de lèse-majesté
adică de ofensă adusă suveranului 0
pedepsită cu moartea
puseseră între ele și suveran o virgulă
în fapt
Constituția statua dreptul acesta doar regelui
după el nu puteau fi decât numere zecimale
nici vorba de litere
literele rămâneau întotdeauna litere
nu aveau iscusința și mlădierea numerelor
revolta lor nu era sustenabilă
și trebuia înăbușită în sânge
cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții
însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Schiță în alb și roșu
ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră
obscură
chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică
întâlnind un firicel de lumină
apucă penseta și agită hârtia în cuvă
la început apar o puzderie dezordonată de puncte
care devin cercuri
o mână
fața în alb și negru
apoi trupul gol
așa cum nu-l mai văzuse
ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării
învăluită într-o lumină roșie
misterioasă
călcând pe marmura rece
răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare
împiedicându-se
cine naiba a înjunghiat întunericul?
.
zgomotul apei lovindu-i umerii
îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă
al bisericii Adormirea Maicii Domnului
.
destul de sinistru
.
nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului
de roșul acela frivol
spre violet
rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația
aerul
viața
.
dincolo
peste drum
cineva torturează clapele pianului
din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge
plescăind consternant pe marmură
opriți dracului această simfonie a disperării!
strigă
iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Masacru
Rugul aprins bolborosește incomprehensibil
două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii
dintr-o clipă în alta
grupuri izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale
„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”
străjerii Alfabetului iau poziții de luptă
iar clonele literelor de bază
ă,â,î,ș,ț
ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor și virgulelor
trag pidicile armelor
„pe aici nu se trece”
cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de lèse-majesté
adică de ofensă adusă suveranului 0
pedepsită cu moartea
puseseră între ele și suveran o virgulă
în fapt
Constituția statua dreptul acesta doar regelui
după el nu puteau fi decât numere zecimale
nici vorba de litere
literele rămâneau întotdeauna litere
nu aveau iscusința și mlădierea numerelor
revolta lor nu era sustenabilă
și trebuia înăbușită în sânge
cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții
însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Schiță în alb și roșu
ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră
obscură
chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică
întâlnind un firicel de lumină
apucă penseta și agită hârtia în cuvă
la început apar o puzderie dezordonată de puncte
care devin cercuri
o mână
fața în alb și negru
apoi trupul gol
așa cum nu-l mai văzuse
ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării
învăluită într-o lumină roșie
misterioasă
călcând pe marmura rece
răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare
împiedicându-se
cine naiba a înjunghiat întunericul?
.
zgomotul apei lovindu-i umerii
îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă
al bisericii Adormirea Maicii Domnului
.
destul de sinistru
.
nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului
de roșul acela frivol
spre violet
rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația
aerul
viața
.
dincolo
peste drum
cineva torturează clapele pianului
din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge
plescăind consternant pe marmură
opriți dracului această simfonie a disperării!
strigă
iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…