Strigăt

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău zăpada încă strălucește feeric

nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi

mușcata sângerează și acum acolo

în glastră

ca un apostrof răstignit

pe crucea speranței

am înțeles

și voi face calea întoarsă

dar voi reveni cât de curând

ascuns într-un mugure …

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

Încerc să surpind toamna pe șevalet

am multe acuarele, tempera și pensule

vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat

prin uscare

pentru o toamnă-femeie cu nazuri

acuarelele sunt mai potrivite

o surprind dis-de-dimineța zâmbind

la amiază amestecând norii

seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit

și am nevoie de o marjă de mișcare

pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele

să se completeze

arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni

nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii

pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii

mereu aceleași

roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu

și le așează aleatoriu pe funze

pe trunchiurile și crengile pomilor

pe fructe și iarbă

apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific

în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe

contrariind ochiul

în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde

smarald

în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii

de iarbă și tufe uscate

iubito

hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri

și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân

nu știu cum

apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos

până la iarnă...

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…

"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă

aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum şi merg cu toată graba.

 Iată că s-a lăsat noaptea,

şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,

şi eu,Ghilgameş, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"

.

e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi

în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu  auxiliarele

a avea sau  a fi

ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen

spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)

sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic

găsim, în schimb, definit instinctul primar,

acel impuls necontrolat al antimateriei,

Big Bang-ul,

imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,

în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,

un eufemism,

lacrima o stare de agregare a  materiei,

dragostea atracția dintre doi poli  ai conștiinței

de tip opus

prin contopirea acestora

zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul

învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc

Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre

din Calea Lacteii

aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare

absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori

praful stelar

supernovele bătrâne, în colaps,

lumina...

Ai putea să scrii un roman.

Gândurile ar fi un Cal Troian.

Evenimentele expuse ar uimi

Impunând prezența unei agerimi.

Faptele s-ar schimba în bine,

Fără cei care vor să dezbine.

Ai etala abilitățile prin scris

Imagine reală dintr-un paradis.

Inimile-n piepturi, toate laolaltă,

S-ar deschide ca o floare învoltă.

Sentimentele n-ar mai fi de izolare

Și efectul n-ar mai fi de oscilare.

Nu am mai șovăi și nici ezita,

Și-n viața noastră n-am mai imita,

Metehne ce luptă împotriva calității

Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

Gândurile mele-s raze de soare

Aplecate în inimă ca o boare,

Salvând în taină, bucurii, tristeți

Întâmpinate-n calea acestei vieți.

Numai sufletul meu, adevăr știe

Că orice destinul ți-a rezervat ție,

Te-a călit ca oțelul în foc format,

Croind principii și calea de urmat.

Tăria de caracter clocotitoare

Ai folosit-o ca pe o sărbătoare.

Ai urmat calea pe arie muzicală

Și ai păstrat coloana verticală.

Văd și simpt acum, la bătrânețe

Că oamenii îmi mai dau binețe.

Inima se hrănește cu blândețe

Și gesturile-s pline de noblețe.

Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.

În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.

Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.

Poate totul e o dependență 

Poate " doar un fum " la 12 ani

Poate " doar gust un energizant " la 13 ani

Poate " doar până sângerează " la 14 ani 

Poate " doar până mă simt high " la 15 ani

Poate " totul va fi frumos "

Poate într-o zi,nu va fi vorba de vârsta 

Poate va fi vorba de durerea din suflet

Poate va fi vorba de golul din suflet umplut de un cui

Poate doar sunt slabă 

Poate doar sunt obosită

Poate doar ascund strigătul de ajutor după o simpla frază: POATE DOAR