Strigăt
mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă
a morții
bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri
și-mi refuză bănuțul de aur
ca să trec Styxul
lăsându-mă zombi
nici om
nici înger
un fel de mort viu
strivit între două lumi închise ermetic
dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău
în semn de dragoste
dar nu pot
mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit
în flăcările nimicitoare ale disperării
zdrobește
iubito
porțile vieții ferecate în lanțuri
și vino s-alungi vulturul care-mi sfâșie inima….
Стихи из этой категории
Epigrame XXIII
Unui prieten
Tu ai muncit prin ţări străine,
Şi ai trei case făcute chiar cu stil,
Dar văd acum, bietul de tine
Că îţi duci traiu' într-un azil.
Corona virusul
Toţi se întreabă cum arată,
Virusul considerat fatal,
L-am văzut şi eu odată,
Ce mai…e mortal.
Lui S. Busuioc
În tinereţe nu stăteam deloc,
Şi alergam prin Busuioc,
Acum când am îmbătrânit,
Îl folosesc doar la gătit.
Unei telenuveliste
Tu zilnic vizionezi telenuvele,
Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,
Constat că te inspiri mereu din ele,
Că văd aşa ceva la tine în casă.
Tratament
De eşti bolnav, te va trata vecina,
Chiar dacă ai un cancer sau tumori.
A studiat de prin reviste medicina,
O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.
Căsătoria
Când era copil, se ştie…
Era rău, mare război.
După-un an de căsnicie,
A cam devenit pisoi.
Alegere
Ţi-ai luat un înger de nevastă,
Femeie chiar de prima clasă,
Şi-acuma îţi e ca o năpastă,
Căci parcă stai cu dracu-n casă.
Ospitalitate
Bucuroasă m-ai primit,
Mă serveşti cu sucuri reci,
Şi în loc de bun venit,
Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?
Împăcare
M-aş împăca încă odată,
Cu toţi fraţii mei în cor,
Dar tot amân, ca acea dată,
Să fie după moartea lor.
Prietenilor
Se-ntâmplă des, i-adevărat,
Să mai cădem într-un păcat,
Dar unii dintre noi, o spun spăşit,
Direct spre iad au drumul hărăzit.
POARTA CERULUI DESCHISĂ
Sus , sunt sfinții noștri duși ,
Printre nori și mai departe ...
Câte drumuri ne desparte ?
Și câți oare dintre noi
Nu-și doreste ca să stie ,
Că sunt vii , și că sunt teferi ?
Câți vorbim cu ei în gând ,
Nu cu cei ce-s în mormânt ,
Și cu cei ces călători
Lângă domnul așteptând ;
Învierea cea promisă
Poarta cerului deschisă ?.
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Acum ce?
Ne-am lăsat de bunăvoie
În închisoare "inteligentă",
Uitând de reala nevoie,
Și de viața existentă.
Atâta s-a schimbat –
Se uită lucrurile frumoase.
E posibil înapoi de dat,
În amintiri acelea prețioase?
Singuratate
În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,
Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.
Printre ecouri de pasăre fără glas,
Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.
Prin străzi pustii și inimi abandonate,
Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.
Ochii nopții mă privesc rece, distanți,
Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.
În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,
Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.
Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,
Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.
Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,
Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.
Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,
Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.
În inima nopții, când stelele își țes poveștile,
Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.
Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,
Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.
metamorfozele unui gând/5
orășel înfoiat
printre câmpii de ape;
strada principală-i inghițită de
ciocul mirosurilor înțepătoare
de vinuri.
casele, pitite după garduri,
tulburate-s numai
de șuieratul trenurilor rapide.
gara-i pustie,
ecoul unor pași grăbiți
punctează bătăile timpului.
în urmă,
geamantane deschise, saci de dormit,
cărucioare goale....
Другие стихотворения автора
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Déjà vu
n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult
ca să fiu sincer
îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei
descumpănit
pentru cineva care a văzut și reflectat totul
nu mai există emoție
spirala descrescătoare a vieții
accentuează sentimentul acela obositor
de déjà vu
lehamitea
unele lucruri revin obositor în prim plan
și se suprapun peste altele
în același spectacol stand-up comedy
de prost gust
jucat prima dată la Facere
cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului
îngenuncheat în el însuși…
Reproșuri
n-ai de ce să te simți așa mândră
pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero
grade celsius
ți-acoperit fața
ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice
precum pietrele din Stonehenge
și ochii ți-au înghețat în orbite
ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite
sub streșina zâmbetului
care nu mai înseamnă nimic
oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă
a amintirii
e inutil
pasărea-i moartă
mai bine ai încerca să mă-njuri
să-mi arăți degetul mijlociu
deși n-ar avea sens
cum ai mai putea face asta acum
după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea
cu țurțuri de gheață
eu pot trăi și cu inima înotând în sânge
să știi
tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă
de grație
mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice
ale sufletului tău
iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…
Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Strada
O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.
- Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!
- V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!
- Asta tot lipsă de atenție se cheamă!
Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.
- Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.
- Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.
- Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!
Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.
- Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.
- Full- casco, iubito!
- Ce bine!
Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:
- De ce te interesează?
- Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!
- Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!
I-am simțit mâinile în jurul gâtului.
- Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!
- Nu m-am gândit la asta!
- Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!
N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.
- Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!
Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.
Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.
- Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?
I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.
- Chiar și așa, tot femeia este vinovată!
Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.