De-ar cânta popa la groapă,

Numai cântece de amor,

Ar dansa mortul din pleoapă,

Și mi-aș fi dorit să mor.

Și de-ar bate-n loc de clopot,

Două tobe sănătoase,

Îngerii ar veni în ropot,

Și-ar dansa pe parastase.

Iară sunetul de toacă,

Dacă-n boxe ar exploda,

Ar veni din iad la joacă,

Lucifer și armata sa.

De-ar fi moartea veselie,

Iară viața înmormântare,

Toți am sta pe năsălie,

Și-am boci cu o cântare,

În țara noastră, coruptă și mică,

Un președinte, un guvern, o frică.

Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,

Iar noi, poporul, tăcem și suferim.

În țara mea, unde speranța-i doar un vis,

Un prim-ministru, ales de-un sfert, ne-a promis,

Un finanțator, de șase la sută ales,

Ne-a dus în praf, cu legi nefirești.

Ministrul de interne, cu zece la sută-n spate,

Ne-a umplut de frică, cu o mână grea de stat.

Președintele, cu judecători-n buzunar,

Ne-a luat libertatea, fără niciun zâmbet.

Curtea Constituțională, un ecou al puterii,

Ne-a luat dreptatea, cu legi făcute-n întuneric.

La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,

Când oare vom mai avea o viață mai senină?

Dar nu-i totul pierdut, nu-i totul în zadar,

Căci în fiecare suflet, încă mai arde un jar.

Un jar de speranță, de dreptate și-nțelepciune,

Să schimbăm viitorul, cu o nouă conducere.

În țara noastră, coruptă și mică,

Un președinte, un guvern, o frică.

Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,

Iar noi, poporul, tăcem și suferim.

La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,

Când oare vom mai avea o viață mai senină?

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

oscilând între

cumpărător și vânzător

traiul e anost-

indiferența la schimb

în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee

prin care trecuseră cu gândul  poeții antichității

primăvară era veșnică

toate vânturile băteau numai din vest

adunate  la un loc

apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii

te făceau să uiți toate necazurile

sub umbra arborilor de tămâie

oameni erau fericiți mai tot timpul

practicau călăritul

întrecerile atletice

dădeau cu zarul

însuși Cronos se oprise acolo

îmbătat de licoarea înțelepciunii

strecurată de Rhea

dar și Orfeu

fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei

născut din Apollo

Anchise

tatăl lui Eneas

Kadmos și Harmonia

Menelau, Ahile sau Patroclus

aproape toată antichitatea

până la Maria de Medici și Marie Antoinette

care au denumit niște câmpuri sterpe

Champs-Élysées

un fel de Axe historique

dintre două gânduri sublime

sărmane Macron

după aproape trei mii de ani

avec toutes vos places de la Concorde

Charles de Gaule

de la Bastille

avec toutes vos sources triomphales

et vos magasins de luxe

s-a terminat visul...

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

să nu-mi spui că ai mai vrea și o bucată de cer

pe lângă inima mea

ar fi prea mult

nu-mi cere ce nu-ți pot da și nu-ți poate da nimeni

lista ta de dorințe a ajuns la sfârșit

e timpul să te uiți și peste lista mea

scurtă

cu un singur punct

„primeștie-mă în sufletul tău

să dorm acolo o noapte!”

atât

e destul de puțin și nu există nicio primejdie

să rămân dincolo de noaptea aceasta

fiindcă eu sunt ca o pasăre

îmi place mai mult albastru infinit al cerului

decât orice

urăsc colivia în care ai vrea să mă închizi

dar parcă aș intra înăuntru o noapte

(când nu mă poți expune prietenilor tăi

ca pe un papagal pornografic!)

să văd cu ochii mei ce schelete ascunzi

în debaraua ta sinistră

a gândului…

mașina infernală a Timpului încapsulează

clipele vieții mele trăite

în pilule din plastic

un robot înscrie data procesării

luna

anul

altul sigilează cutiile din carton în loturi

pe ani bisecți

ultimul imprimă denumirea comercială

( balsam concentrat de viață!)

de exemplu

instrucțunile de folosire

( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)

termenul de valabilitate nedeterminat

dar nu mai mult de o viață

condițiile de livrare standard

adică în două zeci și patru de ore

plata prin card bancar sau ramburs

la alegere

în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei

strivești între degete 1-2 capule din plastic

deasupa căzii cu apă fierbinte

cu mireasmă de lemn de argan

santal

sau Quebrancho

prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții

unele cu iz de țevă de eșapament

de groapa de gunoi

sau cu alte izuri

apoi te purifici în balsmul acesta

până îți vine din nou rândul

la mașina infernală a Timpului

care încapsulează clipele tuturor vieților trăite

în pilule otrăvite din fabricație

nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…

ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri

în acele abominabile blocuri ceaușiste

moștenite din tată în fiu

și devenim încet-încet niște oameni din plastilină

modelați după zgomote

un fel de comis- voiajori antropofili

gen Gregor Samsa

gravitând  perpetuu între un creier bolnav

și o inimă devastată de temeri

într-o lume-a lui Kafka

în care te poți trezi dimineața din om

într-un gândac negru de bucătărie

pe femurul manichiuristei de la parter

ea însăși o femeie gândac

care plimbă în fiecare dimineață un câine lup

și-un iepure

( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)

corpul femei cu boua de blană

atârnat de perete

este ultima amintire despre trecut

de pe vremea când încă mai eram niște oameni

în niște cutii de chibrituri…