Epigrame XXIV

Iona

îndârjit vestitor

suspinând rugându-se înțelegând

puterea chemării la îndreptare-

izbăvită curățată scăpată

de-ntunericul iadului

cetatea 

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

Este adevărat că anii trec.

Dar îi vei transforma în farmec?

Sau poți gândi că asta-i soarta

Prea se grăbesc la vârsta ta. 

Căci îți dorești să crești prietenie

În inima-ți palpitând de armonie.

Prin gesturi sincere, cu pași timizi

Spre uși pe care speri să le deschizi.

Nutrești la o apropiere caldă,

Un suflet în care iubirea se scaldă, 

Vocea, petale înmiresmate de cuvinte

Sădind muzică și chimie-n simțăminte.

Suntem ca fluturii în viața efemeră

Ce din natură transformați veniră.

Pe lume ne-am trezit și noi sosiți

Și ne gândim cum au fost anii irosiți.

Crezând că-i poți lăsa să treacă

Și ignorând timpul ce îi provoacă.

Acum când simți c-acesta trece cosmic

Te-ntrebi, admirând cerul astronomic.

serile-s

din ce în ce mai răcoroase,

oamenii tot mai bățoși.

luceferii

tremură-n sclipiri de ape,

barca e dusă de valuri departe.

luna-și

întoarce fața spre zilele de-nceput ale facerii,

jinduind

după un culcuș cald

în visele noastre.

Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.

Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.

Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.

Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.

Cu ce să te asemăn,

Făptură  dragă mie,

Căci nu există-n lume,

Ceva  să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?

Păleşte lângă tine,

Căci tu eşti mult mai pură,

Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?

Degeaba ostenire,

Ea e pustie, rece...

Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?

Aş face o greşeală …

Căci ar schimba-o Zeus,

Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn c-un rubin,

C-un diamant sau cu un soare?

Nu are rost  s-o fac,

Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?

Cu ce să te compar ?

Pe tine, doar cu tine ...

Căci restu-s în zadar.

Jumate chip zâmbește,

Jumate plânge-ntruna,

Căci inima nebuna,

La altă se gândește.

C-o mână mi te mângâi,

Cu alta te alung,

Și-n minte încet se strâng,

Spânzurători și frânghii.

Un pas spre tine pleacă,

Iar altul dă- înapoi,

Și port un crunt război,

Cu ura ce mă-ncearcă.

Te caut cu privirea,

Cu-n ochi mereu închis,

Și-n mine am ucis,

Prin amăgiri iubirea.

Mi-e trupul numai scuturi,

Dar astăzi mi le nărui,

Și zilnic am să-ți dărui,

O mie de săruturi.

În brațe cald mă prinde,

Cu-o buză încet mă ceartă,

Cu cealaltă mă iartă,

Și focul iar se-aprinde.

Alunec, alunec pe luciu de gânduri,

Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta

Ce curge alene peste valuri și vânturi,

Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.

Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,

Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,

Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,

Aprinzând peste mine lumini rătăcite.

Zboară în stoluri puzderii de gânduri,

Iar fața-mi mimează uimită expresii,

Migrează înapoi ordonate în rânduri,

Iar cele străine se transformă-n obsesii.

Alunec, alunec misterios prin amurg,

E beznă în minte și acolo-i sorgintea,

Negre himere prin trup mi se scurg,

Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.

... semn 1

Creatorul mergând îngândurat,

lovi din greșeală

"Cuvântul"...

Big-Bang se auzi deodată.

... semn 2 

La început,

Adam plutea deasupra pământului,

și nu se putea bucura

de minunățiile acestuia.

-Creatorule, creatorule!

-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...

Şi a zis Dumnezeu:

-Să fie 9,80...

Și a fost 9,80.

Iar omul n-a mai putut zbura.

... semn 3

Lumina cădea cu stropi mari ca o  ploaie,

pe pământul arid și în flăcări.

Viața și Moartea...

Și a sfârâit duhul lumii:

-Aleluia, Aleluia!

Și lumina s-a ridicat la ceruri,

Iar focul a intrat în pământ.

Și a fost ziuă...

Și a fost noapte...

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.

Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,

Resortul intim de real se rupe,

Frânturi de imagini mă spulberă năvală,

Iar neantul încearcă să m-astupe.

Luciditatea nu poate să-mi dureze,

Mai mult decât o sclipire lungă …

Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,

Iar ochii din orbite se alungă.

La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,

Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,

Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,

E redus la iluzii, muşc discordanţa …

Mă izbesc violent de pământ,

În acelaşi timp par să explodez,

Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,

Ce nu mai pot să-l memorez.

Gata … sunt înecat de relaxare,

Râd şi plâng totodată,

Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,

Îmi simt inima curată.

Nu mai am nici o problemă lumească,

Nu mai sufăr de nici o mizerie,

Nu poate nimic să mă mai oprească,

Nu mai am formă, margini ori materie.