EU NU SUNT O LEGE

Dintre toate acele clipe petrecute împreună cu cineva drag ție, pe care ai alege-o ca fiind cea mai bună? Mai intensă?

Este, evident, o întrebare fără răspuns. Nu voi putea niciodată să aleg, nu-mi este cu putință, întrucât mintea mea nu se poate opri doar la o clipă. Au fost atâtea momente, încât pot doar să mă opresc, și, povestindu-ți, să "sar" de la unul către un altul, întocmai precum Șeherezada...

Deci, fii astăzi Șahriar-ul meu și am să-ți povestesc că odată...

... era o seară de iarnă timpurie, cu lapoviță spulberată de un vifor nebun, iar timpul se scurgea prin mine lent, cleios... Era trecut de ora zece; în casă se lăsase frig, iar de-afară se auzea "upa" de la barieră. Un marfar se tânguia, trecând greoi macazurile șinelor, sacadat, urlându-și povara...

La o lampă de birou cu lumină slabă, îmi făceam temele. Cifrele se încăpățânau să nu-și dea mâna între ele, iar eu abandonasem, fără să știu, lupta cu ele... Pe brațe, deschisă, "20.000 de leghe sub mări" mă purta prin lumi subacvatice, fantastice, zgândărindu-mi imaginația... 

Liniștea din casă, restaurată, își făcuse culcuș în mintea mea. Am închis cartea, caietele, am stins lumina și m-am târât către culcușul rece, încercând disperat să-mi încălzesc picioarele... Într-un târziu am adormit și-am visat că...

... eram om mare și însoțit de jumătatea mea de măr și păpădia noastră veselă, care râdea tot timpul către soare pe sub pălăriuța ei de pai, ne așezasem la o coadă lungă cât o zi de post, ce șerpuia în jurul Sagradei din Barcelona. 

Era punctul culminant al vacanței noastre, plănuisem această vizită cu luni de zile înainte, și iată, acum stăteam și sporovăiam veseli și nerăbdători ca un mic stol de vrăbii, așteptând ca rândul nostru să înainteze. Noroc că de soarele arzător al dimineții spaniole, eram protejați de o copertină subțire de stuf care ne dădea exact atâta umbră, cât să nu ne uscăm ca niște pești rămași fără apă.

Sagrada Familia. Înaltă, unică, impunătoare cu turnurile ei ascuțite crescute înspre cer, îmi lăsa impresia unui castel filigranat în nisip, ca și cum Gaudi proiectase în joacă, ceea ce va deveni cândva, cea mai mare Basilică creștină din lume.

Cinci arce înalte și zvelte turnate în beton alb ce contrastează plăcut culorii cafenii ale clădirii, adăpostesc statui stilizate de sfinți și scene biblice, care sunt surclasate de scena sfâșietoare a crucificării Mântuitorului.

Dedesubt, două uși uriașe din bronz ce reliefează în mod absolut spectaculos intrarea, creează vizitatorilor senzația că mai degrabă sunt invitați să intre într-o bibliotecă, dat fiind sutele de cuvinte ce răsar în mod inegal din trupul ușilor, și am observat cu uimire cuvintele care sunt cel mai adesea atinse de către pelerini, întrucât le-am citit și eu însumi mai lustruite față de celelalte: GOD, FAITH, LOVE...

Pășim cu emoție în întunericul răcoros, într-o, pădure de coloane grațioase ale căror capiteluri ornate cu medalioane din sticlă de Murano, sprijină miraculos acoperișul care îmi pare un cer nesfârșit, dar totuși palpabil. Din toate părțile, vitralii spectaculoase, la fel de înalte ca și coloanele gotice, frâng lumina în cioburi multicolore, întruchipând sfinți, scene biblice, sau pur și simplu, dând viață luminii... 

Marmura de pe jos și-a cedat luciul curcubeului, iar mie mi se părea că pășesc pe diamante, fiind cu totul copleșit de acest efect vizual suprem, care îmi aduce lacrimi de uimire în colțul ochilor. Dar asta nu e tot: în spatele altarului, același curcubeu mângâie cu blândețe tuburile argintii ale orgii sporind efectul și subliniind ideea că lumina se desface în spectrul celor șapte culori...

Deasupra altarului simplu și auster, o umbrelă uriașă mărginită de picăturile unei ploi încremenite în lumină, adăpostește aerul sfânt ce se ridică deasupra unui crucifix uriaș. Isus, nu este înfățișat cu capul plecat în jos, ci cu chipul îndreptat înspre Cer, într-o rugăciune mută: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”...

Fără îndoială, "arhitectul lui Dumnezeu" a fost un geniu, întrucât Sagrada Familia nu este un lăcaș de cult oarecare. Efectul creat nu este unul de opulență, ci dimpotrivă: pelerinul este încercat de un sentiment adânc de pioșenie față de măreția lui Dumnezeu. Aici îl poți afla pe Dumnezeu, în fiecare coloană, în fiecare vitraliu, în fiecare culoare zugrăvită de lumină peste marmura rece, în fiecare detaliu filigranat care îți înnobilează privirea oriunde te-ai uita.

Brusc, mă opresc în marea de pelerini și-mi rotesc ochii spre înălțimile coloanelor, ca mai apoi să strivesc această imagine, această clipă, îndărătul pleoapelor, întipărindu-mi-o adânc în memorie.

Dar clipele nu se lasă înlănțuite – ele curg, se risipesc și se topesc, ca lumina amiezii în vitraliile Sagradei. Numai amintirea lor poate rămâne, fragilă și strălucitoare, ca un curcubeu răsfrânt într-un vis pe care l-am trăit aievea, în care lumina, timpul și emoția se contopesc într-o singură vibrație.

Of, Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea de a încremeni în timp această clipă?

    Nici vis, nici clipă, nici iubire... nu-i... 
    doar nisip călător fără trup... 
    ca o pasăre neagră, Tu, vâsleşti spre apus 
    peste creştetul copacilor amorţiţi...
    lăsând în urmă-ţi pe cer,
    riduri adânci, brazdele acelea, pe care sânge s-a scurs,
    răni care vor arde,
    şi care, ca cenuşa vor fi,
    şi-apoi din înalt, trup nou s-ar slăvi,
    cu penele albe şi aripile lungi,
    curăţite de rouă, tăiate-n stâncile-adânci...
    şi iarăşi veţi arde şi din nou veţi muri... 
    ciclul acesta, nicicând va sfârşi...

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

    Mi-am dat seama-ntâia oară, 
    c-acel sunet de vioară, 
    ce s-aude-n luminiş, 
    e izvorul pe prundiş, 
    care-şi susură la vale, 
    doar refrenurile sale.
    
    Şi-am văzut, că-n acea noapte, 
    merele în aur coapte, 
    şi-agitau-nspre mine nurul, 
    să le văd mai bine fructul, 
    mare proaspăt primenit, 
    parfumat şi îndulcit.
    
    Şi-am purces să le culeg, 
    înspre ele să converg, 
    să mă scurg strivind în două, 
    diamant lucind de rouă: 
    tăiş de culoarea mată-a
    semnelor sculptate-n piatră.
    
    Şi-am s-aud în zori de zi,
    - primii care s-or ivi -
    o explozie solară, 
    în acorduri de chitară 
    ca un hohot gigantesc 
    nefiresc, nepământesc.

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

Până dimineața voi petrece

Asta e noaptea mea de zece

Vreau să beau tequila rece

Nu îmi trebuie niciun rege

Barul mă așteaptă 

Le lipsește the queen

Știu că nu sunt o sfântă 

Pentru că la toți le dau seen

Mă voi dezlănțui 

Pista de dans îmi aparține 

Mișcări periculoase voi înlănțui

Nu mă pot abține 

DJ pune-mi reggaeton

Azi e petrecere latină

Ca să sune beton

Și toată noaptea să ne țină 

Sunt sufletul petrecerii

La mine vin toți băieții

Simplu îi pot cucerii

Cu trucurile vieții.

Știu că sunt frumoasă,

Că pot avea pe oricine

Fetele mă invidiază 

Dar nu oricine mă poate avea pe mine

De la ultima relație 

Trebuie să aleg cu atenție 

Nu-mi trebuie alt idiot

Cu aere de pilot.

O scrisoare 

Cu drag scrisă, la soare 

Cu litere mici și rotunde 

Dar cu însemnări profunde 

Ca a unei ape unde 

Scrisă pe un pergament

Vechi și rupt 

Nu era curat și drept

Scrisă cu cerneala din călimară

Albastră și amară

Cu vorbe ce se pierd în prezent

Cu cuvinte șoptite în secret 

Cu amintiri uitate demult

Din cauza timpului ce a trecut 

O scrisoare pierdută în timp

Plină cu vorbe ce îți dau de gândit

Cu litere ce formează cuvinte

Cu un mesaj ce nu te minte

O scrisoare pierdută cu vremea 

C-o trecut demult durerea

C-o venit și alte timpuri

Și scrisori pierdute..multe tipuri.                                                  Scrisoarea în timp a fost trimisă

Cu vorbe și cuvinte dulci 

Ce au scris-o 

A ajuns în viitor 

Într-o lume plină de umor 

Dar în timp ea s-a pierdut 

Nici nu știu unde-am ajuns 

Că are vorbe dar e mută 

E o scrisoare pierdută

Gonind spre cer aleargă nori

Din coșuri fumegă otravă

Transformă ploile-n stihii

Apele mătură-n ogradă

Căldura arde peste noi

Topește apele în grabă

Pământul crapă fără ploi

Flămând ne lasă fără hrană

E prea puțin ce-a mai rămas

Și totuși ardem în risipă

E prea pustiu omul de azi

Nu mai gândește nici o clipă

Razele soarelui cel bun

Privind un lacom se încruntă

Pământu-l arde cu necaz

Strigând cu flăcări ne alungă

Setea uscată arde surd

Cenușa fumegă în urmă

Pământul arde îndurând

Sunt prea puțini cei ce-l ascultă

Mama e atât de aproape ,

Și de caldă și de bună,

Mă alintă, mă descântă,

Mă ajută să cresc voinic

Ca un bob  de grâu in spic.

Mamei ochii îi umezesc,

Când o strig și-îi zâmbesc!

                 IDOL DE VIAȚĂ

Cu mama să seamăn 

Să seamăn cu tata?

Să  caut prin vremuri

Rădăciinile neamuli meu?

Obârșii vechi ce se adapă

Din ascunse izvoare?

Să caut ființa-mi  fragilă

În strat de pământ,de argilă

Că-s amestec de apă și lut

Ideal de viață și scut?

Că  pe o vatră stropită cu sânge

Un neam e hărăzit pe vecie

Să fie stăpân pe destin și pe glie.

Sub luna veche, palidă-n hotar,

Se stinge timpul ca un vis pierdut,

Și vântul poartă-n câmpul solitar

Ecoul mut al unui gând trecut.

În noaptea-i rece, codrii de argint

Își clatin frunza-n doruri neștiute,

Iar stele ard pe cerul cel preasfint

Ca ochi de lumi de veci necunoscute.

Pe lacul lin, o umbră se preface

În tremur viu de dor și amintiri,

Iar apa-ntreabă cerul: „unde zace

Al inimii pierdutul întru zări?”

Și eu, rătăcitor prin astă lume,

Ascult cum timpul cade-n clipe reci,

Și-n pieptul meu se nasc acele glume

Ale iubirii ce nu poate treci.