A MAI TRECUT UN CEAS

Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...

Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...

Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...

Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...

Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

    Pentru tine s-a zbătut,
    în închisoarea coastelor mele, 
    o floare-albastră, o floare hău, 
    în care m-am rătăcit în van
    căutând umbra pasului tău,
    jinduind după urma fiinţei tale.
    Şi-am alungat din mine, 
    păsări speriate,
    de mult prea înaltul cerului tău...
    şi-am privit în sus,
    cu teamă şi emoţie,
    atingerea ta, atingerea sărutului tău.

    Dacă m-asculţi... 
    
    Înseamnă că n-am strigat în zadar 
    sufletul din mine…
    
    Înseamnă că am plâns destul 
    cu lacrimi mult prea amare... 
    
    Înseamnă că am mers deculţ 
    când m-am desprins de mine... 
    
    Înseamnă că rănile mele 
    s-au închis peste durere... 
    
    Înseamnă că sunt gata să zbor 
    şi să cad, ca iar să mă înalţ... 
    
    Înseamnă că stânca ce a crescut 
    topeşte soare-n stropi de lumină... 
    
    Înseamnă că am uitat în umbră 
    pasul căscat peste mine... 
    
    Înseamnă că inima mea 
    va începe să bată din nou… 
    
    Dacă m-asculţi... 

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...

Râzând, riscam să par nebun,   
Precum bondarul pe o floare,   
Vroiam să-ţi sorb nectarul bun,   
Dulceaţa-nmiresmată-a gurii tale.   
  
Plângând, riscam o negură furtună,   
Cu zbateri de copaci la geam,   
Vroiam să fii cu mine, bună,   
Să-mi dărui trupul tău, să-l am.   
  
Dar eu n-am râs şi nici n-am plâns,   
Sub gene, eu nu te-am strivit.   
Cu suflet cav, în mine strâns,   
De la distanţă m-am împotrivit.  
  
Ştiam că dacă te sărut pe gură,   
M-aş fi simţit ca un nebun,   
Ca un bondar care se jură   
Să nu mai bea nectarul bun.

Iubito îmi este dor de tine iar,

Nimic nu este în zadar,

Și am știut că lângă tine pot orice,

Pot chiar să zbor cu aripile ce mi-ai dăruit,

Sau când mi-ai dat sărutul tău...

Iubito mor de dorul tău,

Iți văd în gând surâsul iar,

Îți simt și pașii cei timizi,

Rostesc în gând doar rugaciuni de dragul tău,

Să nu te pierd sau să m-alungi

Și vreau mereu să te sărut

Pe ochii ce par două stânci,

Pe nas,pe gură și pe sânii dulci!

(2 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Și uit când treci pe lângă mine

Și uit când mă privești,

Pierdut în săruturi alcaline

Și-n restul de povești.

Doar un mic haz la gluma ta,

Mă face să zâmbesc,

Să uit de tot ce pot spera,

Să-ncep să te iubesc.

Unul din noi doar, unul a trădat iubirea

Când cerul strălucea și macii inunda câmpia

Unul din doar unul,nu s-a uitat înapoi

Când răsuna chemarea ,dusă de vânt și de ploi.

Unul din noi,doar unul, cu vorbe grele a închis

Lumina către zare pe când cel mai statornic vis,

S-a ofilit și moare!

Dă-mi privirea ta… doar pentru o clipă,

Căci nopțile mi-s lungi și fug de zori

Primește-mă sub genele tale lungi,

Să mă învelesc în albastrul ochilor tăi.

Mă pierd în ochii tăi ca într-o poveste,

Ca într-o noapte-n care nu adorm,

Și-aș vrea să nu clipești prea mult…

Mi-e dor de tine până la nesomn.

Atât de mult m-a strâns tăcerea lumii,

Că brațele-mi tânjesc să te cuprind,

Să-mi odihnesc fruntea pe umărul tău,

Lângă inima mea să te simt.

Dă-mi ochii tăi și lasă-mă să-ți dau

Pentru privirea ta, o stea…

Și dacă somnul tot nu vine, rămâi,

Fii noaptea mea.

Iar dacă o să clipești prea des

Și din privirea ta mă pierd,

Te ating cu un sărut pe obraz

Și cad cu dorul meu în piept.

Și când îmi fac curaj,

Iar te privesc.

Se tot vorbește despre Afrodita

Că este frumusețe făr'de egal..

Dar eu vă spun că este doar o antică poveste,

Ce n-are mai nimic real!

Când vine vorba despre femeile frumoase

Sau gingășie,eros și strălucire feminină,

Ce răspândește doar amor și bucurie,

Căci "frumusețe" este un termen mult prea sărac,

O să vă spun că Afrodita chiar există!

Dar nu cea din legendele știute,

Ci ești tu cea care acum citește,

Iar eu biet trubadur ce-s rătăcit în lume ,

Plângându-mi soarta tristă dar și rece,

Visând să-ți spun poetic cât ești de frumoasă!

Și-ți cânt poeme glorioase,

Îngenunchez cavalerește în prea frumoasa-ți față,

Să mă asculți precum o mamă răbdătoare,

Cu pruncu-i ce-i plânge la picioare...!

O prea frumoaso, înger de femeie

Tu ești frumosul ce-i coborât din Cer,

Vreau să-ți sărut ochii,parul și piciorul,

Tu esti adevărata Afrodita și Misterul,

Tu ești Amorul!

(12 martie-1 aprilie 2023 Irepetabila iubire)

Am murit de viu, dispărând ușor-ușor de lângă tine,  

Devenind o fantomă tăcută a trecutului ce urlă,  

Suspinând sânge atunci când treci pe lângă mine,  

Dar nu mă vezi, privești prin mine fără căldură.  

Te oprești, îmi simți prezența goală, deși nu persist,  

Îmi auzi pașii speriată, dar acum nu mai tresari.  

Mă strigi într-o lume transparentă, trist, deși nu rezist,  

Cu lacrimi de smoală ce tăioase cutreieră-n uitări.  

Totuși nu poți să auzi lacrima căruntă a existenței mele,  

Doar vezi o umbră ce în suflet îți lasă un fior rece,  

Ascultând șoaptele viscolului iubirii noastre, îngreunând zalele,  

Cu amintiri înghețate în trecutul ce plângând refuză să plece.  

Iar dacă mai rămân, voi fi doar o veșnică umbră,  

Rătăcind aevea într-o lume ce nu mă recunoaște,  

Ca și o fantomă a unei iubiri ce a devenit macabră,  

Obligat să plantez sentimente menite să nu mai renască.