ŞOAPTE-N MIEZ DE NOAPTE...

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

Mi-ai zis zilele trecute, așa, într-o discuție purtată-n doară, că-s prea atașat de lucruri. Iar eu ți-am răspuns, că de fapt, iubesc confortul dat de lucruri, nu lucrurile în sine: lucrurile se pot strica, se pot deteriora, dar pot fi oricând înlocuite. 

Apoi, între noi s-a reinstalat tăcerea, și-am simțit că niciunul dintre noi n-a făcut vreun compromis cu celălalt: tu, probabil, te-ai gândit că eu pe zi ce trece devin un "holder", un colecționar de obiecte, iar pe mine m-a înspăimântat perspectiva unui cămin în care găsești doar strictul necesar traiului, fără vreun alt plus, eventual lipsit și de culori... 

Deci două idei în contradictoriu: minimalism versus, - hai să nu-i zicem totuși maximalism -, poate să-i zicem doar ponderism, un areal colorat și dotat suficient cât să nu devină sufocant pentru niciuna dintre părțile conviețuitoare ale aceluiași spațiu... devenit strâmt uneori.

Minimalismul tău striga ordine și tăcere: pereți curați, fără nimic de prisos, totul strict necesar. Ponderismul meu șoptea povești din tabloul cu zborul celor doi cocori în amurg, din culorile aurii ale canafului legat de cheia secretair-ului, sau din reflexele jucăușe azvârlite pe podea de felinarul coreean...  și chiar din acele dispute, am regăsit amândoi echilibrul pe care niciunul dintre noi nu-l putea impune singur.

Acum ceva timp, ne-am dorit o schimbare de paradigmă în viețile noastre și am decis să ne întoarcem către natură, să schimbăm omniprezentul plastic cu lucruri cât mai apropiate de organic: sticlă, lemn, metal, pânză și să păstrăm doar ce nu putea fi preschimbat, convertit, în materiale organice, gen telefoane sau televizorul...

După discuții și negocieri interminabile, ne-am hotărât: noul nostru ambient trebuie să fie cat mai aproape de culorile naturale ale esențelor de lemn, astfel încât să contravină plăcut luciului rece al sticlei și al metalului, adică o estetică atent aleasă, care să relaxeze și să binedispună, așa după cum ziceai tu: "să-ți dea o stare de bine".

Prin urmare, ne-am angajat într-un șantier, punând ordine în viețile noastre, începând cu casa dar fără să ne dăm seama că totodată ne-am situat pe poziții opuse, defensive, fiecare încercând să-și impună cat mai mult propria amprentă pe noul nostru decor care trebuia să fie un mix al propriilor noastre gusturi, modelate în ani de preumblări aiurea prin lume...

Astfel, podeaua din camerele noastre s-a concretizat în culorile castanii ale mahonului în toate nuanțele lui jucăușe: de la reflexii roșcate până la maron închis dar nu întunecat. De acolo, am plecat la culoarea mobilei de nuc, și-am ajuns la nuanțele pereților, bej odihnitor în living și bleu calm pentru dormitor. 

Cărțile noastre și-au găsit odihna pe rafturi discret luminate, secretair-ul mult dorit și-a căpătat lampa Tiffany cu lumină galbenă de miere, iar la final, covorul bej pătat de buchețele de trandafiri roz, s-a întregit armonios cu o măsuță de cafea cu picioare curbate tot de culoarea mahonului. Am ales pentru a continua linia coloristică, draperii de mătase bej pentru living și bleu pentru dormitor. 

Apoi camera de baie a devenit zen, în gresia de culoarea lemnului proaspăt tăiat; nișa de deasupra căzii găzduiește un copăcel bonsai și un cap al lui Buddha meditând, iar zodiacele noastre au fost încastrate în gresie fiind luminate în relief de o aplică din alamă strălucitoare, ce aruncă ochiade către tabloul ce înfățișează o pădure de bambus verde...

Bucătăria ta, a ajuns foarte confortabilă cu mobilierul rustic, decorat cu o mare de flori vesele de floarea-soarelui - preferatele tale -, iar balconul, a ajuns în sfârșit un spațiu de relaxare dotat cu un set de mobilier de grădină în stil parizian, înconjurat din toate părțile de plante verzi ca într-o seră nu foarte mare, o oază de liniște completată de salcâmii și teii de-afară.

Până la urmă, din mințile și cu mâinile noastre am ridicat un cămin confortabil, călduros și relaxant, un spațiu care ne completează, un fel de extensie a propriilor noastre gusturi și trăiri. Căci ce altceva ne-am fi dorit, decât un locșor la care să tânjim să eșuăm? Un loc în care să ne aducem aminte că trebuie să ne facem și să ne trăim viețile cât mai confortabil cu putință? 

Privind în jur la toate acestea, am realizat că frumusețea lucrurilor stă tocmai în faptul că nu ține veșnic, iar noi, aici, în acest spațiu amenajat de către noi înșine după gustul nostru, trăim doar clipele care ne aparțin.

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Nu te iau că ești mic și te cheamă polonic!

... îmi răsună în minte, obsesiv, un ecou atât de îndepărtat al adolescenței mele, încât îl aud și "văd" iarăși un grup de țânci ce țopăie pe iarba grasă din apropierea blocului în care locuiam, în timp ce eu stăteam tolănit pe spate cu mâinile împreunate sub ceafă și priveam cu ochii larg deschiși pasărea minusculă de metal ce scânteia ca diamantul pe albastrul cerului și ronțăiam un fir de trifoi...

Erau vremuri atât de simple pentru copii, din moment ce chiar și o pasăre argintată, strălucind în soare, reușea să-i facă să dănțuiască și să-i cânte zborul, sus, deasupra norilor, răspunzând la chemarea ei neîncetată, iar eu mă întrebam: oare când voi fi mare, voi zbura vreodată cu un avion?

Am crescut mare și, da, am început să zbor: la început timid, dar mai apoi, cu fiecare zbor, tot mai încrezător, tot mai departe. Și, Doamne!, câte locuri frumoase și câți oameni am văzut și cunoscut! Am vizitat muzee, m-am închinat în biserici și catedrale, m-am urcat în cele mai înalte turnuri și clădiri, căutând mereu ceva, nici eu nu știu ce, doar hrănindu-mi sufletul însetat de aventură, dându-i copilului din mine ceea ce i-am promis cândva.

Fiindcă țin minte că atunci am închis ochii și m-am văzut peste ani la Roma, la Vatican, la Colosseum și Forumul Roman, la Milano la Cina Cea de Taină, la Veneția, la Florența în umbra lui David, la Napoli mâncând pizza și bând limoncello, la Viena, căutând urmele imperiului austro-ungar, la Paris, la Louvre și Versailles, în Spania însorită, la Barcelona, unde am urcat în cel mai înalt turn al Sagradei, la Toledo, Sevilla sau Valencia, la Atena sau Corfu, la Cadiz unde am făcut pentru prima dată baie în Atlantic, sau ascultând muzica fado în cel mai vechi bar din Lisabona.

Acest dor de ducă l-am ținut în fiecare an, așteptând cu stoicism momentul plecării într-o nouă aventură, din care am strâns cu migală noi amintiri pentru mai târziu, fotografiind și filmând tot ceea ce vedeam, păstrând cu sfințenie memoria locurilor și a oamenilor întâlniți, fiindcă numai acestea mi-au îmbogățit și înălțat spiritul, dându-mi forță până la următoarea călătorie...

Și mai cred, că pasiunea pentru călătorii, mi-a fost insuflată de un vecin, care pe-atunci trăia singur, nu era căsătorit și n-avea copii, dar obișnuia să ne povestească despre toate locurile pe care le văzuse, întrucât meseria lui în acele vremuri era să călătorească și să învețe cât mai multe din zona tehnicului, realizând astfel un fel de transfer de know-how.

Nu mai știu numele lui, dar îmi aduc aminte de colecția lui impresionantă de vederi, fiindcă avea un obicei, să cumpere câte o carte poștală din fiecare oraș vizitat, hărți, albume despre cultură și arhitectură, fiind pasionat de artă, setea lui fiind una diferită de cea a oamenilor obișnuiți: să vadă și să cunoască cât mai multe țări, oameni și locuri...

Și odată, am remarcat, într-unul din albumele lui, două vederi care aveau duplicate, iar el, amuzat de spiritul meu de observație, mi le-a dăruit împreună cu o condiție:

-Când ai să fii om mare, să umbli ca și mine și să afli că toate pe câte vi le-am povestit nu-s minciuni, ci chiar le-am trăit și văzut...

Am prețuit și păstrat toată viața acele două vederi nescrise, le am și acum. Și chiar am fost în acele locuri și le-am văzut, trăind ca și el, cu aceeași sete neostoită, având același dor de ducă, cu fiecare aventură, adunând la rândul meu un munte de cărți poștale, respectând clauza lui de salvgardare.

Și poate că, de fapt, clauza lui nu era altceva decât un legământ făcut cu mine însumi: să nu încetez niciodată să visez, și  să completez de fiecare dată ecoul adolescenței mele:

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Tu, când ai să crești om mare, am să zbor cu tine-n zare! Printre nori și peste mări, peste munți din alte țări!

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

    Acolo, doar marea, sub cerul albastru, 
    Umbreşte în briză, Luceafărul castru, 
    Ce piere-nnecat în peştera-adâncă 
    Cu grijă ascunsă privirii, de stâncă... 
    
    Levitand peste hău, cu ochii în zare 
    Măreţ, sfinxul stă, împietrit a mirare, 
    Cum secole-ntregi, se petrec într-o clipă 
    Iar stelele pier, sub privirea-i pierdută... 
    
    Captiv, între mare şi cer, zenitul sublim 
    Pe-acel vârf de munte, sub soarele plin, 
    Îmbracă în şoapte, aceşti zori de zi 
    Strivindu-mi sub pleoape, o lacrimă-n mii... 
    
    Coborând înspre mare, pe al doilea miraj 
    Pe drum mai departe, păşesc cu curaj, 
    Spre raiul pierdut de-mpăratul divin 
    Regăsit în parfum de lămâi şi rozmarin... 
    
    Năzuit dintr-o umbră de munte promis 
    Drumul de şarpe coboară, înspre abis, 
    Ridicând din genuni, în lumină şi val 
    Ecou de sirene ce plâng către mal... 
    
    Dar iată amurgul, se aşterne în port 
    Sfârşindu-mi o zi, ca pe-un fruct ce s-a copt, 
    Aluat frământat dintr-o visare de-a mea 
    Catargele albe îndreptate-nspre stea…

Dacă…

Nu pot să te văd,

Ochii mei par oglinzi moarte.

Se reflectă în ei, imagini,

Toate sunt distorsionate.

Dacă…

Nu pot să te-ating,

Mâinile, le simt legate.

Nu pot la piept să te strâng,

Amintiri de mult uitate.

Dacă…

Nu pot să te-aud,

Urechile, îmi par surde.

Fără glasul tău divin,

Sunetele sunt absurde.

Dacă…

Nu pot să te simt,

Pielea mea, e inutilă.

Nu mai are însemnătate,

E precum o pelerină.

Dacă…

Nu pot să-ți vorbesc,

Gura mea-i pecetluită.

Cuvintele-mi sunt pierdute,

În tăcerea infinită.

Dacă…

La tine nu pot veni,

Pașii mei, merg fără cale.

Rătăcesc prin amintiri,

Într-o lume fără soare.

Dacă…

Nu mă poți iubi,

Inima-mi, să se fărâme.

Să nu mă mai doară iară,

Ai lăsat destule urme.

Dacă…

Nu vrei să-mi vorbești,

Să-nțeleg, nu aș mai vrea.

De înțeles, pentru mine,

Era numai vocea ta.

📅 05-05-2024

Mi-ai fost lumină-n noapte grea,

Mi-ai fost și vânt, mi-ai fost și stea,

Ne-am prins în jurământul sfânt,

Că nu vom renunța nicicând.

Dar ai plecat… și-n urma ta,

Doar umbrele mai pot cânta,

Trădarea ta îmi arde-n piept,

Dar dragostea… o mai accept.

Te-am vrut a mea, pe totdeauna,

Cu tine-mi era cald și luna,

Cu tine soarele zâmbea,

Cu tine lumea-ntreagă-a mea.

Și totuși, chiar de-ai fost furtună,

Chiar de iubirea-i arșiță bună,

Eu n-am să uit ce ne-am promis,

În ochii tăi m-am rătăcit…

Te-aș urî, dar nu pot, știi bine,

Căci inima mi-e scrisă-n tine,

Și dacă viața ne desparte,

Iubirea mea va sta departe,

Dar niciodată n-o s-apună,

Căci ne-am jurat pe totdeauna.

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

Stau și mă gândesc

La zilele cu soare 

Când totul era un zâmbet

Când soarele era mare 

Luna și stelele se-ntâlneau

Azi e ploaie, mâine ninsoare 

Eu mă plimb, așa poate

Apare ziua-n care soarele rasare.

Pe străduța ce-o parcurg 

Parc-apare o raza de soare,

Soare ce de mult nu l-am văzut 

Că-n cap la mine i furtuna mare 

Cu rafale și războaie 

Între creier și inima mare 

Căci unul spune ce-l doare 

Iar celălalt nu-i da ascultare!

Nu-i da ascultare...

Pentru că ar afla ca doare

Dragostea ce pentru tine-i mare! 

Unul spune ce și cum 

Despre cum s-au scurs pe rand 

Toate sentimentele

Ca pământul printre degete.

Celălalt se revoltă

Până-n ziua primăverii 

Când ghiocelul se apleacă

Florile înfloresc iarăși 

Iar soarele apare 

Totul-i de un verde aprins 

Inima e fericita nevoie mare 

Iar creirul tot cu mâinile legate, 

Strânse bine, iar la gura scoci 

Căci inima speră 

Că după atâta așteptare 

Asta-i șansa,

Creierul sa vadă

Iubirea cea adevărată!

de Dicu Alexandra 

(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu) 

Вот ночь пришла укутав разум,

Она не знает ничего.

Она умеет лишь спускаться,

Беспечным пеплом к нам, на дно.

и вот гуляя под луною,

Два сердца бьются в унисон.

Не нарушая тишину ночную,

Забыв про сладкий, нежный сон.

Часы проходят как минуты,

Минуты... уплывают в миг,

А я держу тебя за руку,

Забыв про тех... и про других.

Вот ночь ушла, и таят звёзды,

Выходит солнце изза гор.

А ты не спишь, гуляешь поздно,

Забыв про дом и родной двор.

В твоих глазах рассвет рисуя,

Дыханьем теплоту даря.

Я обнимая и целуя,

Шепчу: Ты мне одна нужна.

Floare de colț

Scăldată in soare

Floare de colț

Îubire ce doare

Floare de colț 

Ideal de iubire

Trdită de drum

Spre seară apune.

Destin de parfum.