ŞOAPTE-N MIEZ DE NOAPTE...

    Ca o ploaie de foc, 
    arzându-mi venele, 
    ca o durere adâncă, 
    mângâindu-mi inima, 
    ca un curcubeu imens atârnat, 
    deasupra unui lac albastru, 
    te-am găsit, te-am iubit, 
    te-am pierdut, te-am uitat...
    
    Şi-acuma-s trist şi-nsingurat, 
    şi plâng fără de lacrimi, 
    căci ochii negri, mi-au secat...
    - şi-n zadar te mai caut, 
    căci nu eşti de găsit -
    şi te iubesc, dar e prea târziu, 
    te doresc - dar e prea devreme, 
    te urăsc - dar e prea nu ştiu cum, 
    te iert - şi nu ştiu de ce...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

Curând vei zâmbi. Zâmbetul tău va începe așa, ușor, din colțul buzelor, iar chipul tău se va lumina ca o rază de soare. Ochii tăi vor străluci, iar cei din jur vor putea să vadă, preț de o clipă, un crâmpei din sufletul tău. Și vor rămâne uimiți, fiindcă peisajul acela este unic, irepetabil, prin însăși măreția lui.

Apoi te vei întrista. Zâmbetul tău a pierit precum un fluture, efemer. Nori ușori îți vor încununa fruntea. Fereastra stă acum închisă - de teama ploii - și nimeni nu mai poate să vadă ce se întâmplă înăuntru.

Ești, poate, melancolic, sau poate trist pur și simplu. Unde sunt razele de soare, atunci când ai cea mai mare nevoie de ele? Nimeni nu știe. Sau poate că sunt doar câțiva care știu. Iar aceia sunt îngeri.
    

    Povara sufletului meu, 
    s-a spulberat ca o furtună 
    străpunsă de soare în zori… 
    
    Eliberat, amorţit ca şi cum, 
    nu-mi mai găsesc calea-napoi 
    spre suferinţă… 
    
    Sărutul tău amar îmi lipseşte, 
    Visul meu greu s-a sfârşit, 
    în mine nu mai locuieşte nimeni…

    Să nu-mi ucizi amintirile...
    Căci întunericul meu a curs în lac albastru,
    undele, mi-au devenit înduplecate, 
    şi sufletul meu cav, s-a sfărâmat, 
    în catedrale negre şi înalte...
    
    Călătoria mea, ca o lumină,
    mi-a frânt în razele sfioase,
    aripi de fluturi luminând cotloane-ntunecate,
    ce-au stins, vibrând cu mii de rezonanţe,
    un menuet, un dans, cu sunet violin...
    
    Acesta-i visul meu şi epitaful, 
    ce l-am cioplit în scoarţă de stejar,
    destinul meu schimbat pe viaţă, 
    de ochii tăi străluminaţi de jar...

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

Pe scara vieții urc, cobor
Și ani adun unul cu unul,
Mă întristez, că mai aud
Cum unii-mi zic, bătrânul.

Nu știu cum s-a dus timpul
Și m-a împins la bătrânețe,
Că ieri eram copil la mama
Iar azi cărunt și dau povețe.

Mă uit la cărțile din juru-mi
Pe care în ani le-am buchisit,
Și mulțumit îmi spun în gând
Fii fericit că timp... n-ai irosit.

Dar oare am citit..îndeajuns
Că simt, că multe lipsuri am,
Și nici nu le-nțeleg pe toate
Copil rămân și fiul...de țăran.

Acum, mai răsfoiesc vreo carte
Aminte să-mi aduc de altădată,
De vremi și timpuri..ce nu revin
Și cu tristețe zic, a fost... odată!

Când printre fete te-am văzut

Era pe toamnă, pe la-nceput,

Nu îmi explic cum mi-ai plăcut

Dar știu ce dulce-a fost al tău sărut

Îmi amintesc cum tu mi-ai spus

Că ai venit să îți încerci norocul,

Ce mândra-i fost când lista s-a adus

Și cum pe mine m-ai călcat cu tocul

Am tresărit simțind ceva durere

Ce mi-a trecut când te-ai scuzat,

Privirea ta m-a lăsat fără repere

Și instinctiv eu te-am îmbrățișat

Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire

Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,

Și-n mine-a năvălit torentul de iubire

Mulțimile de mreje, puternic m-au încins

............................

Ce a urmat a fost lunga poveste

Trăită zi de zi, fără punct în iubire,

Iar când în viață a apărut tristețe

Nu am căzut, sperând în fericire

........................ ....

Și-ndrăgostit am fost la prima vedere

De ea, ce-n timp mi-a devenit soție,

Din dragoste noi ne-am extras putere

Și-s fericit că sunt iubit de-a mea Mărie!

Ai veni la mine 

În această seară? 

Fără a te reține

Și fără ați face viața mai ușoară.

În vene,

Să ne injectăm cu păcătoasa cafeină

Împreună am face scene italiene,

Poate pentru că eu sunt libertină.

Să dansăm sub cerul veșnic înstelat,

Și sub patul dantelat.

La tine am apelat,

Chiar dacă am anulat...

Se zbate ideia sub tâmple

Efecte sonore,iluzii,vedenii

În universul clocotitor

Al sofisticatului laborator.

Pe ce fel de butoane se apasă,

De râsul e alături cu plânsul?

Și unde cuvântul își îmbracă veșmântul

De scântei și lumini colindă pământul?

Spre podul tăcerii 

Adesea eu am călcat,

Mă simțeam pierdut, uitat 

De când singur îl umblam.

Spre pod erau vise 

Uitate, luate prea în serios,

Răvășite de un dor anost 

Ce-mi chema calea fără de rost. 

Spre pod parcă zărisem ceva

O lumină ce parcă nu-mi cunoștea calea,

O strălucire ce parcă îmi lipsea

Și din cale, dar și din viața mea.

Spre pod ce să mai spun

Te-am zărit pe tine...

Parcă mi-ai luminat calea

Și nu mai erau vise uitate de lume.

Spre pod pășeam încet 

Cu pașii parcă împiedicați,

De frică poate să nu calc...

Pe drumul ce mi l-ai arătat.

Spre pod, dar niciodată înapoi 

Eu acum merg liniștit, agale

Că știu că te am cu mine 

Lumina zilelor mele cu soare.

În vatră arde focul,

Privesc afară cum bate vântul,

În minte îmi fuge gândul

Cum mi a fost mie norocul

Să mi întâlnesc băiatul,

Târziu dar așa mi a fost destinul.

Dar oare? Va veni și pruncul?

Ce mi zgândărește sufletul.

În vatră arde focul

Dar și în inimă unde i locul

Pentru că îmi iubesc soțul.