Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

    Mă uit pe geam, afară, 
    Şi vai, nu-i prima oară, 
    Să văd ploaia că-mi bate 
    Cu degete ciudate... 
    
    Şi văd o biată frunză, 
    Pe-a cerului peluză, 
    Cum stă iară să pice 
    Sub ale ploii bice... 
    
    Cum vântu-i de turbat 
    Cum urlă apucat... 
    Cu sufletul golit, 
    La geam stau zgribulit... 
    
    Unde eşti vară tu, 
    Cu zâmbet ingenuu? 
    Mă-ntreb căzut pe gânduri, 
    Unde-s acele lieduri…
    
    Dar vântul se destramă, 
    Pe cerul de aramă, 
    Iar toamna cea târzie, 
    Se naşte-n strop de vie…

- Bre, sâ ti duci în casa mare și să-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...

    M-am modelat din lut și m-am turnat în argilă,
    Mereu privindu-mi umbra peste umăr cu milă,
    Spre cer, am îndrăznit să zbor uneori,
    Cu aripile grele de rouă, în zori...
    
    Căci sunt zbor izvorât din genuni și durere,
    Din cuvintele scrise cu migală-n tăcere,
    Zbor câteodată-mplinit, alteori frânt,
    Transparent, cu trupul peste mine veșmânt...
    
    Zburând prin răgaz de lumini și-ntuneric,
    Urmat de cuvintele mele, complet și eteric,
    Deschis-am cu trudă porțile aurite și grele,
    Pășind cu ecou și sfială în colbul de stele...
    
    Către lumile mele, doar prin zbor am ajuns,
    În căderi am pierdut sensuri de nepătruns,
    Împărțind anotimpuri în ani și secunde,
    Filtrându-mi durerea în cuvinte fecunde...
    
    Zborul acesta al meu întrupat cu credință,
    Putându-mi umbra subțire ca pe-o ființă,
    Cu fiecare pas făcut, m-a reclădit lumină-
    O stea care a căzut pe-a cerului grădină…

    Din seminţele disperării mele, 
    Au răsărit copaci până la cer, 
    Cu fructe coapte-n mii de stele, 
    Ce strălucesc în plin mister... 
    
    Am plâns cu lacrimi crude, în zadar, 
    Îmbrăţişând copacii fără rădăcini, 
    Căci ei creşteau, iar eu n-aveam habar, 
    Într-ale cerului, înalte, verzi, grădini... 
    
    Şi toate acestea se-ntâmplară, 
    În cuta ochilor din care curge rouă, 
    Căci trandafirii înfloriţi aseară, 
    S-au ofilit în ziua asta nouă...

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

Fulgi de nea, 

Ce cad din cerul purpuriu, 

În culori de timichea, 

Ce cad pe pământul auriu. 

Fulgi de cristale, 

Înghețate de dor, 

Stinși în inimile tale 

Ce cântă în cor. 

Iarna vine, vremea rea se întoarce,

Pe zăpada cristalină de fum, 

Cum vântul răsună în sosire, 

Iarna a venit de acum. 

Viscolul îmi troienește gândurile,

Ce se varsă din dor, 

Ziua să mi-o astupe tăcerile, 

Iarna se renaște cu un blând amor, 

Copacii tremură, iarba se înnegrește,

Cum atmosfera e albă, 

Ce pleacă zburând în avânt

Ziua noastră se albăstrește. 

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Atmosfera

Mânat grabnic de trecut
Care caută tăcut
Scăpări grave și morbide
Peste stratul ce se—ntinde

Un punct , o dâră stearsă
Un nebun cu mintea întoarsă
Temător de fel încearcă
Picăturile să stoarcă

Miliarde , constelații
Vieți umane , conspirații
Teorii și exclamații
Statui moarte ; malformații

Greșeli pretinse cu viață
Suflete , vie speranță
Indulgență , siguranță
Imposibilă ,chitanță!

Creat pentru nemurire
Bărbat jalnic referire : !!!
Fac la doamna : O femeie!
Mângâiare de scânteie!

Aparține atmosfera
Diferența , emisfera
Două părți , împreunate
Pentru timp , neînsemnate.

Efemer apari , sărmane
Sclipiri , gânduri și mormane
Metafore , un epitet și jale
Moralist , cu trei morale.

Glob sălbatic , rotitor
Minți bolnave , ghicitor ?
Balanța virgină pedeapsă,
S-a creat doar o sinapsă.

Moale tulpina de om ,
Invizibil , biet atom
A plutit , găsind abisul
S-a certat cu interzisul.

Șiretlic , puteri mărețe
Siluetă , multe fețe
Culori șterse sau semețe
Figurine des , glumețe!

Viața dau , apoi primesc
De la sacrul , țărănesc
Ridicat-au steag , orbesc
Femeia , dar dumnezeiesc.

Te lovești ; ca îmbibat
In armonie , gâdilat
Fluturași necontrolat
In iubire înrolat.

Misiune de soldat,
Greu iubitul , fascinant
Doamna , unui împărat
Templuri mari am ridicat 

Ridicat-am lumi pustii
Vise smulse , jucării
Pierderi grele , dragi copii
Smoală , fericire , te-apropii

Am pătat cerneala vieții
Am cernut un fir viteaz
Murmurau sumbru Poeții
Sentiment înalt , cam breaz.

Iubiri veșnice , sporite
Plânsete obișnuite
Ocrotiri nemărginite
Aurul șocat se simte.

Lumea cade , eu presimt
Viitorul ce-l resimt
Un prezent atrofiat
Tu iubire , ai plecat ?

Noțiuni de timp , aud...
Ecouri stinse și ud
Lanțuri vechi , croite veșnic
Legământul meu puternic.

Te cuprind , a mea ești doamnă
Universul mă condamnă
Să te port in piept cu har
Un tatuaj ereditar.

Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna

Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc

Si nu aveam să-l depăşesc

Fără a mea scară de hârtie

Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele

Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele

Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar

Este nepoata ceaiului nocturn

Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara 

Prin care se aude zgomotul copitelor de cal

Ocolind maidanul in trap

Indreptându-se in amurgul serii de duminica

Către buricul plămanului profund

Scopul final fiind impulsionat

De esența vietii,absentând nemotivat