Autorul Nomen Nescio

Oh suflet drag,

Oare de nu as scrie 

Acest vers pe hartie

Ai aude ce am de spus ? 

O foaie alba-goala

In mana sa ti dau 

Ai putea sa citesti acest poem ? 

Ai aprecia metafore , 

Epitete si invataturile 

Puse cu talc de mine, 

Pentru a ajunge la tine ? 

Poeme pentru suflet le as numi 

Si totusi , 

Ai simti ce simt si yo?

In miez de noapte 

Stelele le ai vedea 

Luna metafora ti ar fii

Si epitelele ti le ar sopti suav 

Nimeni altu' decat un luceafar bland

Ai simti cum emotiile curg 

In valuri line 

Si aurora boreala ar dansa lin 

Peste varfurile inzapezite ale muntiilor 

In al meu univers ai patrunde 

Sau poate campuri 

Cu macii rosii asemenea unui vin bun

Oare de ce nu ai ajunge 

Chiar in orase de mult uitate ? 

Doar de iti doresti 

Inima iti deschizi

Ochi ii lasi sa vada 

Potentialul unei simple 

Foi albe 

Portal sa o vezi

Si sa ti fie 

Spre adevaratul tau sine .  

Sunt ca și o floare

Ce apă nu are

Și-adoarme, pălită

De vremea însorită.

Sunt ca și-o pasăre

Ce zboru-i zadarnic,

Căutându-și un loc

Unde-o fi cu noroc.

O firavă și dulce ființă

Ce-n suflet are credință,

Iar dragostea-i jură

Din inimă sincer și pură.

The river of light unites the ocean of sky,

The wind of the thunder is taking us high.

Nature stands grand in its timeless embrace,

As love in our hearts defies time and space.

As drops of souls rise up pouring down love,

Our braveness gets loose in large wings of dove,

Capturing moments within, they grow like a river,

We cherish each heartbeat in rhythm of fever.

The meaning of each drop is sketched by the storm,

Pouring warmth to the earth, in layers that form.

Embracing the now, as rivers overflow,

Like a heart that beats steady, with love’s gentle flow.

In flashes of desire, we find beauty’s grace,

In the bricks of our lives, we seek higher space.

Love’s meanings ignite like an eternal flame,

No matter our past, we’re never the same.

Embracing the clouds that paint the night sky,

We live in nature’s love, where our spirits can fly.

We long for the waters that travel along,

As storms brew our homes, where we truly belong.

A dance of the heavens, where shadows entwine,

Thunder rumbles loudly, a deep, sacred sign.

Moments in life echo the mystic of rain,

In the heart of the tempest, we find our refrain.

For a moment in time feels like thousands of years,

Likewise night stands still, while the silence appears.

A vivid ocean of clouds, a vast, swirling sea,

Holds our fears and strengths that together set free.

As we stand in the storm, with our spirits aligned,

We embrace the wild chaos, our hearts intertwined.

Amidst the tempest, love shines as our guide,

Nature’s beauty and chaos teach us to abide.

Each raindrop whispers, each thunderclap calls,

We're part of the greater whole, as the universe sprawls.

In this connection, we find strength to rise,

With emotions that soar, reaching for the skies.

With brothers and sisters the rivers converge,

Melting the skies, as they rise and surge.

Saluting with love that humbles the dark,

We see the light, at night in each vibrant spark.

Let us celebrate life in its intricate dance,

For in every fleeting moment, we find our chance.

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Aș vrea ca tu să-ți trăiești viața frumos,

Chiar dacă acum mă doare pan’ la os,

Aș vrea sa ieși,sa razi si sa vorbești din plin,

În timp ce eu sorb din acel pahar de vin.

Te rog să cânți,să razi și să dansezi,

Te rog,eu însă ,să mă vezi, 

Să nu treci iute și agale printre noi, 

Și să-ntorci măcar o singură privire

înapoi.

Tu ia-mi ai mei bani,haine și acele botine,

Dar nu mă lasă,te rog,și fără tine.

Mai da-mi un ultim trist răgaz 

Și aruncă mă te rog,în acel extaz

Mai vreau să ți simt o dată a ta piele caldă, 

Să mă mai bucur de a ei finețe-o perioada.

Mai lasă-mi al tău păr să ți l ating,

Până observ încet cum eu încet am sa mă sting.

Și-n minutele acelei agonii,

Mai aprinde-mi în suflet flacăra iubirii,

Sărută-ma duios pe frunte,

Sa ne-amintim de acele zile de la munte.

Veștejit de neiubire

Sufletul meu plânge

Scoica aparențelor

Ascunde perla esenței mele.

Strălucirea spiritului meu

E umbrită de imaginea mea,

Sunt o lira veche pe lângă care oamenii trec nepăsători

Neștiind că dacă îi ating coardele

Va canta minunat,

O frunza care cade nebăgată in seama,

Frumusețea ei pierzandu-se in Neamț..

Sufletul meu plânge și strigă:

Sunt aici,de ce nu mă vezi?

E târziu,dar mai lupt prin cuvânt sa strălucesc..

Mă vezi?..