Umbra Unei Iubiri

Vteau ca inima să-mi fie atinsă,  

De-a ta dulce mângâiere aprinsă,  

De-al tău zâmbet de copil topită,  

Și de-al tău chip îndrăgostită.  

Și-aș vrea să-mi fii mereu aproape,  

Citindu-mi poeziile în fiecare noapte,  

Ascultându-mi poveștile, de se poate,  

Fiind cucerită de-ale mele șoapte.  

Iar în nopți de abanos înghițite,  

Să-mi umpli cerul de steluțe,  

Să-mi aduci o lună ce strălucește,  

Cu mii de nuanțe să mă farmece.  

Chipul tău, în al meu suflet tablou,  

Să-mi fie al vieții mele bibelou,  

Făcând din mine un ultim erou,  

Salvând la nesfârșit zâmbetul tău.  

Și chiar de-ar fi un simplu vis,  

Ar fi unul ce nu poate fi descris,  

Ce-mi poate târî fericirea în abis,  

Lăsându-mă de durere cuprins.  

Asta sunt eu, poetul neînțeles,  

Artistul ce iubește în exces,  

Romanticul ce nu are succes,  

Pierzându-se în acest mistic proces.  

Iar de vrei să pleci, pleacă,  

Pune-mi sufletul iarăși în gheață,  

Sfâșie-l cu a ta pedeapsă,  

Și ia-mi cu tine orice speranță.

Îți scriu această scrisoare, dulce miraj,  

Un mic poem să-mi aline puțin psihoza,  

Arătându-ți acum cât încă mai am curaj,  

Urletul sentimentelor amuțindu-mi groaza.

Știu că nu-mi vei citi acest plânset cu dor,  

Căci l-am trimis prin flăcări, fără destinatar,  

Dar poate îmi vei simți emoția înainte să mor,  

În această toamnă lipsită de-al tău dulce nectar.

Rămânând acum, nu singur cum am fost mereu,  

Acum am pixul, hârtia și zbierătul fără ecou,  

Gândul sur, noaptea și fantasma zâmbetului meu,  

Făcându-mi din rimă al singurătății mic erou.

Dar tot voi dispărea, înghițit de un suspin mut,  

Legat cu lanțuri de ură, de-un trecut carbonizat,  

Ars în focul iadului de iubirea de care s-a temut,  

Fără să am scăpare din acest cumplit infern nebotezat.

Acum, spre sfârșit, sigilez senin această scrisoare,  

Scrisă cu un stilou ce lasă în urma sa doar venin,  

Pe-o agendă din lacrimi de sânge, cusută-n uitare,  

Și ți-o trimit prin foc, arsă cu scântei si lacrimi fără destin.

Adio.

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

**Suflet rătăcit**

În al iubirii dulce nectar  

Eu sunt cuprins de-amar,  

Căci inima mi-e acum plecată  

Spre îmbrățișarea-i caldă, curată.  

Și strigă cu nerăbdare,  

Uitând de tot ce-o doare,  

Evitând tot ce-o apasă,  

Ieșind din a sa crevasă.  

Iar când întâmpină vreo piedică,  

Cade jos, iar mai apoi se ridică.  

Mantaua și-o scutură cu agonie,  

De praful trecutului ce-o bântuie.  

Dar se străduie neîncetat  

Să-și spovedească al său păcat,  

Ce fericirea-i macină din plin,  

Neputând fugi de acest destin.  

Neputând să-l uite vreodată,  

Amintirea fiind încătușată,  

Și dorindu-și să plece grăbit,  

A lăsat în urmă tot ce-a iubit.

Sfletu-mi înfruntă pustiul,

Precum codrul tău subtil.

Stau si scriu nedumerit,

Gândindu-mă la cumplit.

A ta plecare ne-a îndurerat,

Sufletu-i adânc sfâșiat,

Drumu-i si el-ntunecat,

Melancolic şi nevindecat.

Lacrimi curele cad încet,

Pe sicriul tău din lemn,

Având un sentiment nedemn

Ce mă macină incert.

De când ai plecat,

Sufletu-mi e sfâșiat,

Și continuu a suspinat,

De tristețe încețoșat.

Dar în noapte, visurile-mi poartă,  

Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,  

Încerc să te regăsesc printre amintiri,  

Sperând să îmi alini aceste răni târzii.  

Fiecare zi trece tot mai greu,  

Gânduri răpimdu-mă tot mereu,  

Sufletul tânjește după prezența ta,  

Și totuși, lumina ta pare a se estompa.  

Într-o zi, poate, timpul va vindeca,  

Durerea ce acum mă sfâșie grea,  

Păstrându-te în intimă amintire,  

Ca o stea ce ma veghează-n vecie.  

Dar până atunci, cu dor te-ndemn,  

Să mă veghezi, înger blând,  

Și când noaptea mă va cuprinde, 

 Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.

    Nu vreau să plec, nu vreau să plâng,
    Vreau numai sufletul să-mi frâng,
    Să simt în colțul ochiului din turn,
    Eternitatea cosmică a zeului diurn...
    
    Nu vreau să mor și să mă rătăcesc,
    Vreau doar să fiu un excelsior ceresc,
    Să fiu eu cel care, prin zborul lui, atestă,
    Mișcarea astrelor, mecanica celestă...
    
    Nu vreau ca universul, -ce-l pe care-l știu-,
    Să fie-adânc, lipsit de stele și pustiu,
    Vreau, ca pe catifeaua cea albastră,
    Să cos și diamante și safire, laolaltă...
    
    Nu vreau să fiu eu timpul ce impune,
    Vreau doar puterea de a-l descompune, 
    Să număr un mileniu ca pe o secundă,
    Să-mi fie trecerea prin univers fecundă...
    
    Nu vreau să fiu un veșnic călător,
    Vreau să creez un cosmic nor,
    Din praful stelelor care s-au stins,
    Vreau înlesnire vieții și cuprins...

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Já, einu sinni dreymdi mig um sólargeisla,

þar sem við hittumst, einhvers staðar í geimnum.

Ég hef aldrei verið eins heppin og aldrei áður á ævinni,

því í fyrsta skipti sem þú brosir til baka.

Ég trúi ekki á drauma, sama hversu mikið ég reyni

En ég vona að ég sjái þig einn daginn

við fjólubláa sólarupprásina, þegar við hittumst aftur,

sömu leið verður farin.

Já, einu sinni dreymdi mig um sólargeisla,

þar sem við hittumst, einhvers staðar í geimnum.

Ég hef aldrei verið eins heppin og aldrei áður á ævinni,

því í fyrsta skipti sem þú brosir til baka.

Ég trúi ekki á drauma, sama hversu mikið ég reyni

En ég vona að ég sjái þig einn daginn

við fjólubláa sólarupprásina, þegar við hittumst aftur,

sömu leið verður farin.

Já, einu sinni dreymdi mig um sólargeisla,

þar sem við hittumst, einhvers staðar í geimnum.

Ég hef aldrei verið eins heppin og aldrei áður á ævinni,

því í fyrsta skipti sem þú brosir til baka.

Já, einu sinni dreymdi mig um sólargeisla,

þar sem við hittumst, einhvers staðar í geimnum.

Draumurinn tekur enda, sólin sökk í sjóinn

og þegar ég vaknaði fann ég þig ekki lengur.

În tainița nopții plânge luna,

Pe-un altar de vise ne-ncetat,

Iubirea-i flacăra ce apare

Atunci când doua suflete s-au dezgolit.

Un vânt albastru, ce-nfioară,

Ne-aduce șoapte de departe,

Căci dragostea nu vrea să moară,

Ci leagă timpul printr-o carte.

Deasupra lumii, stele cad,

Ne scriu pe cer un legământ,

Iar dorul se preface-n jad,

O flacără ce naște-un jurământ.

Sunt eu și tu, o clipă vie,

Purtată-n umbre de mister,

Și tot ce-i drag în veci să fie,

Ca un parfum prins în etern.

           Dorul ,mă cheamă pe aleele parcului tăcut. Ne plimbăm 

ținându-ne de mână, în serele luminate de stele. Răcoarea se 

lasă pe flori ,pe ramurile în continuă adiere.Te iau de mână și 

tac,tăcere ce spune mult ,mai mult decăt o ploaie de cuvinte.

Tac, dar ce simt rămâne acolo în inima mea.Doar o strângere 

de mână îți spune ce inima să spună ar vrea.

          La fiecare întânlire, ne descoperim, avem ce ne spune.

Știu eu, știi și tu ,că ești frumoasă, că poți place oricui, dar 

eu descopăr și o altă frumusețe ....cea a sufletului tău !

De asta am eu nevoie...

          Frumusețea  chipului e trecătoare,când trece ce mai rămâne?

Te vreau tovarăș de drum lung.Ce zici!!!!!!

Îți aduci aminte când purtam cămașa ta 

Și nu o  puteam da jos 

Parfumul tău mi s-a îmbibat în piele 

Am adunat niște flori de la tine 

Le-am și acuma ofilite 

Puse intr-o cutie 

Mai am niște inele cu care îmi jurai iubire 

Mai am o poza cu noi mici 

Sper ca ești, bine fostul meu iubit...

Azi poezia îmi este fericită,

Ieri mi-a ieșit atât de tristă

Mâine nu știu cum va mai fi

Ce amintiri în poezie voi jertfi....

Ieri poezia a sunat a ploaie

Azi printre rânduri stă un soare

Uneori versul se naște adorabil

Alteori pare că-i meteosensibil...

Ieri poezia mi-a fost ca un drog

Azi pare că-mi este un antidot

Ce curge prin artere și vene

Precum vinul, la imbuteliere...

Azi poezia îmi umple paharul

Ieri mi-a revărsat tot amarul

Maine-ar vrea să te aducă lângă mine

Sa reluăm ce n-am lăsat, frumos, să se termine...