1  

ALGORITM INTERIOR

ALGORITM INTERIOR

 

Dimineața se încarcă lent,

ca o aplicație veche.

gândurile apar pe rând,

fără notificări,

fără martori.

 

Algoritmul știe ce îmi place,

dar nu știe ce visez.

Îmi oferă  imagini,

sunete,

versiuni ale fericirii

care nu mă includ.

 

Între două gesturi automate

învăț să aleg:

o tăcere,

o privire neînregistrată,

un pas în afara fluxului.

 

Seara, închid ecranul

ca pe o ușă subțire.

Rămâne în mine

ce nu poate fi salvat:

o viață

care nu se repetă.

 


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: preot DAVID MARIAN poezii.online ALGORITM INTERIOR

Дата публикации: 5 января

Добавлено в избранное: 1

Комментарий: 1

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 1199

Авторизуйтесь и комментируйте!

Комментарий 1

Florin Dumitriu

Florin Dumitriu

Îmi place poezia pentru cum surprinde gândurile și emoțiile în era digitală, cu imagini și metafore inspirate de ultramodernism. Felicitări! 👏👏👏👏

Другие стихотворения автора

COMETA

Înainte de tine

cerul inimii mele

era o noapte lungă,

cu stele palide

și tăceri adânci.

 

Rătăceam prin zile

ca o planetă rece,

rotindu-mă încet

prin propriul univers.

 

Și atunci ai apărut tu -

o cometă de lumină.

 

Ai traversat cerul vieții mele

cu o dâră de aur,

ca o scrisoare de foc

trimisă de iubire.

 

În inima ta

ghețurile au început să plângă,

iar sub ele

au înflorit râuri de primăvară.

 

Ochii tăi

au aprins constelații noi

în nopțile mele,

iar glasul tău

a învățat tăcerea să cânte.

 

Când mi-ai atins sufletul

a fost ca și cum

un soare tânăr

s-ar fi născut în pieptul meu.

 

Și de atunci știu:

iubirea nu e doar o stea

care luminează de departe.

 

Iubirea e o cometă -

o flacără rară

care trece prin cerul inimii

și lasă în urmă

o dâră de veșnicie.

Еще ...

LUMINA DE PE TROTUAR

Orașul adoarme greu

între reclame care nu se sting

și pași care nu mai caută destinație.

 

Pe trotuar, o lumină rătăcită

îți colorează umbra

în nuanțe pe care nu le-ai numit.

 

Respirând adânc

simți cum zgomotul se topește

într-un soi de liniște transparentă.

 

Un străin zâmbește fără motiv

și pentru o clipă

totul pare posibil.

 

Telefonul tău tace

iar tu asculți

cum orașul șoptește

că nu totul trebuie controlat.

 

Lumina se stinge încet

dar rămâne în ochii tăi

un fragment de prezent

pe care nu-l poți pierde.

 

 

Еще ...

ULTIMA FRUNZĂ

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

 

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

 

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

 

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

 

Еще ...

PLOAIE CENUȘIE

Plouă rece peste orașul stins,

Doar un felinar rătăcit s-a aprins

Pâlpâie parcă a boală, pâlpâie rar,

În aerul greu, irespirabil, amar.

 

Ferestrele privesc fără cuvânt,

cu ochii de sticlă reci, fără avânt,

Pe coșuri iese un fum înghețat,

iar gerul apasă rece, de neiertat.

 

Iarna se târăște prin cartier,

Purtând gerul sub cerul de fier,

un clopot anunță, dar inutil,

ecoul căzând stins, infantil.

 

Frigul tăcut se ascunde în mine,

Timpul stă pe loc, nu mai vine,

Gândurile dorm sum ploaia cea grea,

Ca orașul trist din fața mea.

 

Tace orașul, totul e mort,

Ploaia cade fără raport,

Rămân singur, umed și rece,

Într-o tăcere ce nu mai trece.

 

 

 

Еще ...

ZGOMOTE FILTRATE

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

 

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

 

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

 

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

 

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

 

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

 

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

 

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Еще ...

SFINȚII

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

 

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

 

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

 

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

 

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

 

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

 

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

 

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

Еще ...

Стихи из этой категории

Întâmplare

Am deschis o carte,
dar mâna mea s-a născut
din toate cărțile pe care nu le-am citit.

Еще ...

Un vechi velier

 

În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,

Împingând spre țărm cel mai vechi velier,

Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,

Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.

 

În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,

Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,

Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,

La capătul mării, coborî, stingându-se încet.

 

În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,

Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,

Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,

Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.

 

Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,

De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,

Din prova, din pupa, din catarge și obadă,

Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.

Еще ...

Spre toamnă

Se pregătește iarăși toamna, 

Cu gânduri colorate în pastel,

Să se așeze blând, purtându-și lin coroana,

Ca o icoană sfântă ținută-ntr-un castel

 

Cete de culori complementare se răresc, 

Rând pe rând, încet ne părăsesc,

Ce n-aș da să mai privesc o dată vara,

Cum schimbă fețe triste, ce brusc se-nveselesc! 

 

E totuși cerc, spirală, vrem, nu vrem,

Să cadă peste noi culorile-analoage,

Punând covoare foșnitoare sub picioare, 

E totuși altă muzică și iarăși un alt gen

 

O, toamnă necesară, adu-ne mult răgaz,

Să nu ne plictisim de soarele-n amiază, 

Și pune gânduri noi, curate, cu fiecare pas,

S-avem o altă vară, o vară cu mult haz!

 

Ce simple culori, își vorbesc în eseu

Cum să petreacă, atât tu cât și eu

Un simplu apus să privim, e un nucleu

Spre un alt cer, o altă toamnă și vară mereu

 

Marius Ene, August, Polonia 

Еще ...

Noroi

 

Afară plouă întruna, 

De parcă ascunde-o taină, 

Iar gândul mi-e departe, 

Și-mbracă a morții haină. 

 

Sub streaşină e ropot, 

De parcă e război, 

În minte-mi bate-un clopot, 

Și-n juru-mi văd noroi. 

 

Dar nu-i noroi din curte,

E inima-mi păgână,

În care-mi cade clipa, 

Ca piatra în fântână. 

 

Se scurge lunga vreme, 

Din ochii mei tăcuți,

Iar umbre întunecate, 

Hrănește noi-născuți.

 

Ferestrele se-nchid, 

Ca niște răni uitate,

Dar apa spală urme,

Nu spală din păcate.

 

Și ploaia cade-ntruna,

De parcă-ar vrea să-mi spună, 

Că unele furtuni, 

Nu trec... ci se adună.

Еще ...

Când Cel de Sus...!



Nu am visat, nicicând, de-a fi mare poet
Și doar să scriu, și ce las scris, vă-ncăntă,
Cu versul meu, prin care-mi zic povestea
Cu bune, rele, ce-n viață, des, se întâmplă.

Nu m-am gândit, că s-ar putea vreodată
Să pun a mele încercări...în cinci volume,
Dar, când Cel de Sus, Îți e, mereu aproape
Nimic nu-i imposibil, să faci pe astă lume.

Nu știu cât timpul, mai e pe partea mea
Nici, cât muza mă va inspira... și-n viitor,
Dar știu că nu-mi voi irosi... talantul dat
Și-o să rămân, vă zic, un mic

...povestitor.

Voi povesti despre copilărie și satul meu
Și despre dascălii, ce carte m-au învățat,
Despre săteni și-ai mei părinți din Ceruri
Ce sunt icoana sufletului... greu încercat.


Dar cât de multe am, în mintea-mi trează
De scris, de povestit și pus pe rimă-n  vers.
Așa că îndrăznesc, la Domnul Sfânt, să cer
Încă un timp, și-al meu păcat din carte... șters!




Еще ...

Romanță de toamnă

Cad frunzele galbene,trec clipele...

Copacii-și plâng nostalgic copiii când pleacă,

Ce mor să renască..

Și-așteaptă ca iarna să treacă!

Speranța nu moare ușor...

Iar noi stăm departe visând,

Visarea e gratis vinu-i mai scump,

Și totuși iubirea nu pleacă curând!

Romanța aceasta-i chiar toamna frumoasa!

Privește-o mereu,privește-o dimineața..

Căci toamna zâmbește și cântă-n apus,

Concertul de toamnă nu-i trist cum s-a spus,

Doar dragostea noastră are aceleași culori,

Iubirea nu-i anotimp muribund,

Tristețea ascunde-un fior,

Căci toamna-i romanță de vrei, Sau mai degrabă un cântec de amor!

(3 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍