Автор Lu Furastiero

decorul

un graffiti întins pe un perete întreg

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

Univers de praf,

Un gol căzut,

Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.

Trăirea asta nu e importantă. 

E pierdere-a emoții pure,

Naiv de proastă

A unei ficțiuni - oraş

Nelocuit şi cald de rece.

Oceanul de singurătate...

Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.

Şi toamna asta se va pierde, 

Și va rămâne tot uitătă,

O trecere de timp în nefiinţă.

Ah! Şi cât e de banal,  deprinzător, prostesc... 

O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

În serile ce se scurg pe-ndelete,

Cu raze de lună ce vin să ne plece, 

Eu scriu pe foi de doruri de departe, 

Poezie ce-n suflet se naște din noapte.

Te chem în versuri ca pe-un cântec, 

Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec, 

Prin umbre de pădure și râuri adânci, 

Până la sfarşit, spre taina de atunci.

Iubirea ta, un vârf de lumină, 

În grădina cu flori ce suspină, 

În fiecare suflare, în fiecare rimă, 

Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.

Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea, 

Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,

Până când dragostea se adună-n poveste,

Peste mări si peste creste.

Baștina e un loc sacru

Creată făr' de masacru,

De ai noștri străbuni

Creată-n rugăciuni.

 ...

31.08.2021

Duhule sfânt tu știi bine,

Cât te-am supărat pe tine.

Cer întîi a mă ierta,

Pentru tot ce-n viața mea,

Am făcut rău,eu știu bine,

Că te-am supărat pe tine.

Celor ce mi-au făcut rău,

Iartă-i doamne în locul meu.

Scapă-ma doamne de rău.

Te iubesc și asta vreau,

Toate ție ți le dau...

Să faci precum ție voia.

In veci nu voi renunța,

Vreau sa fiu doamne cu tine,

Mulțumind pentru acest bine.