cum m-am lasat de fumat in zece zile

Albastriu,  siniliu,e tocul ferestrei

Impartita-n sase ochiuri

Infundata-n peretele dinspre mar

Galben, ziarul uscat,  lipit de geam

Parca-i o foaie de ceara

Parca-i o coaja de gutuie

Cenusiul umbrei amare

Impinsa de-ntunericul odaii, in asfintit

Ridica aroma de menta verde

In pragul ferestrei, peste praf

Mustele moarte,aparent adormite

Par majuscule negre

Cazute din text

.                                                                                                            ...............................................................................................................................................................

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

In odaia pe care-o alesesem pentru fumat, cea mai indepartata si cea mai mica din casa, in stinga ferestrei, era un dulap pe care era o cutie, o cutie care s-arata mult prea mare ca sa fi fost doar pentru pantofi dar nu destul de mare ca sa cuprinda un palton greu de iarna, parea din carton desi avea o alcatuire foarte zdravana, cu un fel de capac care se putea da doar de-o, parte prins intr-un fel de balama si un fel de coltare de tabla pe toate laturile, parea o cutie de mare pret si care ar fi putut pastrat in ea un lucru de-un pret mult mai mare si despre care nimeni nu-si amintea de ce-a ajuns ea acolo si cum, de pe muchia dulapului, supraveghea intreaga incapere cu alcatuirea ei albastrie.

Multa vreme am ignorat-o desi mirarea ca era acolo nu s-a stins complet niciodata adaugata peste timpul frugal in fumatul unei pipe si peste ce fel de ginduri m-or fi insotit si au trecut luni de rostogoliri al acestor obiceiuri reflexe pina cind sa ma hotarasc sa cobor cutia de pe dulap si sa vad ce-ar putea fi in ea, intr-o seara de iarna.

Sub capacul cu balama, in pofida oricaror asteptari, nu era, aparent, nimic senzational,de fapt ai fi putut spune ca nu era nimic si chiar nu era nimic in afara unui fel de fum, un fel de spuma, ceva ce nu avea vreo consistenta anume dar care nici nu putea fi socotita incorporala, sa zicem ca era mai aproape de vata de zahar decit de alcatuirea oricarui altui  lucru cunoscut si din care, daca rupeai o bucatica,cum am facut eu imediat ce-am deschis cutia, pur si simplu se reface la loc iar bucatica rupta se facea un fum imediat ce-o lasam din mina.

N-am spus nimanui de aceasta descoperire si luni intregi s-au petrecut intocmai fara ca sa mai cobor cutia desi treceam aproape zilnic pe linga ea si deseori fumam in tacere doar privind-o si incercam sa-mi dau seama ce anume ar putea fi acolo si cum as putea smulge un raspuns pina cind, ajutat si de-un excelent amestec de Virginia si Latakia am capatat curaj si-am adus iarasi cutia pe masa.

Am apucat cu virful degetelor spuma aia ca o vata care era in cutie si am scuturat-o usor in jos, incercind, mai degraba, sa-i inteleg consistenta si ea s-a lungit repede aproape jumatate de metru, am mai scuturat-o o data si iarasi s-a lungit cu aproape un metru, a treia oara deja a ajuns la podea, lunga si larga ca o pelerina devenita albastra si usoara si parca spunea, ia infasoara-te in ea si vezi ce-ti spune, cum am si facut atita doar ca s-a dovedit ca aceasta pelerina era alcatuita din sute de tepi care cadeau peste sutele de cicatrici inca nevindecate de pe spatele meu ducindu-ma spre-o durere adinca pe care-o credeam trecuta si care m-a facut sa dezbrac repede acest invelis inselator si am inghesuit repede in cutie toata aceasta alcatuire.

Au trecut ani in duelul asta in care eu ignoram cutia si ea parea ca nu face nimic altceva decit sa stea ,cocotata pe marginea dulapului, in asteptare, vreme ce toate cicatricile mele vechi, vindecate acum si trecute in starea de piatra, aratau ca nu mai pot fi supuse durerii, ba chiar ar putea accepta provocari curente, cu gindul ca nimic n-ar putea fi mai mult.

Asa c-am coborit si-am deschis iarasi cutia, dar nu era deloc asa cum ma asteptam, sa fi trecut toata aceasta vreme intr-un fel de adormire si sa gasesc in ea exact ce-mi aminteam c-am lasat, n-a fost deloc asa,desi spuma sau fumul sau ce-o fi fost acolo arata neschimbat, ca si cum,in toti anii acestia, n-a dormit deloc ci doar s-a transformat in ceva care-ar putea cuprinde si infasura mult mai usor si mai repede in ce fel de pelerina se transformase si parea ca astepta doar o pala de fum Virginia ca sa porneasca in orice calatorie as fi poruncit eu sa fie, cum a fost acest zbor pina la luna si inapoi tocmai in vremea secerisului, a iertarii si a vindecarii, asa cum au fost ani si ani cind coboram cutia si ma infasuram in pelerina  si calatoream in noapte , printre soapte, spre stele, in trasuri negre si cai aburind pina la ultimul schimb de posta.

Oamenii primariei au ajuns devreme dar n-au putut intra pina nu a venit lacatusul care a rezolvat cu incuietoarea si dupa ce-a mesterit ce-a avut el de mesterit le-a dat o cheie si a plecat.

Trecusera prin toata casa pina au ajuns la ultima camera, numarind si scriind tot ce-au gasit si pareau asa dornici sa incheie si sa plece in ce treburi or fi avut.

Fotoliu piele

Masa rotunda lemn ,blat marmura

Scrumiera cristal, suport pipa granit, bricheta, cutie tutun

Dulap lemn, doua usi, cutie carton.

-Are ceva in ea, cutia ?

-N-are nimic, e goala…a, e foaie de hirtie…scrie ceva…

-Ce scrie ?

Hm…niste chestii…

Tu, stringinu-te-n mine

Mi-ai soptit:

N-am putea pastra

Intr-un loc secret

Amintirea acestei nopti ?

Sigur c-am putea, am spus zimbind

Dar, spre locul secret,

Cum mereu se-ntimpla,

Duce un drum secret

Si cine merge pe-un drum secret

Doar c-o harta scrisa-n nori

Si doar cu calauza vintul,

Cind in cale sint atitea poduri peste umbre

Si ape repezi fara punti ?

Mai ales acum,

Cind si luna-i in eclipsa

Iar stelele sparte

Cad peste tot

Asa ca pune capul jos

Culca-te la loc

Noaptea asta-i doar in amintirea noastra

Hmm…cred ca asta-i tot, putem pleca de-acum.

Florito…fa o salata de ceapa ca nu mai pot de foame, striga Tica, in timp ce urca din curte spre potrita din deal.

Salata de ceapa era un fel de tocatura marunta din frunzele de ceapa ciugulite rar din strat, cu ceva ulei si otet  si cu putina sare, o mincare de salvare ca in ziua aia in care ai lor erau de rind la stina si plecasera de dimineata la muls.

Tica era cu un an in fata mea, in toamna trebuia s-inceapa scoala, iar Florita, cu citiva ani mai mare avea in grija toate, in timp ce noi celalti, adunati de pe drum, fetele lui Gurau si cu  mine si inca vreo doi de pe-acolo asteptam sa vedem cum s-alege vremea, ca dupa norii josi si intunecati , nu parea c-o sa mai fie mult pina la ploaie.

Si-atunci a venit, de fapt, n-a venit si nici n-a cazut….pur si simplu era acolo, ca ridicat din nimic, un fel de stilp de lumina, nici drept si nici neaparat strimb,gros cit un stilp de telefon, dar cumva infasat in nistre straturi, mai albastre si albe pe margini si mai aurii in miez si-a stat ridicat destul cit sa ne arda ochii si sa ne-ntunece privirea dupa ce s-a stins si-n locul luminii orbitoare a coborit ceva mai mult de-un sunet , daca i-ai zice tunet ar fi ca si cum i-ai zice soapta, dar ai putea spune mai bine c-ar fi ca un fel de berbec, cum a fost ala care m-a prins pe punte, vara trecuta si m-a izbit in urzicile din ripa cu buza sparta,  atita doar ca berbecul asta care s-a coborit din cer dupa ce s-a stins lumina era de zece ori mai mare si ne-a aruncat pe toti, ca pe niste popice schioape , in praful curtii, de unde n-am ridicat pe rind, cu urechile tuiuind si cu privirile intunecate, incercind sa-ntelegem ce ni s-a-ntimplat.

In gura portitei din deal, ca rastignit, jumatate in curte, jumatate in gradina, tica privea spre cer cu ochii larg deschisi spre norii care incepusera deja sa clocoteasca, mai degraba mirat, parca mai mult dezamagit ca salata lui de ceapa dorita nu va mai fi, in timp ce din camasa in carouri, de pe umarul sting, de marimea unui ban de 10 o arsura neagra inca mai ridica un fir de fum albastrui.

Tica…Tica…abia mai putea sa spuna  Florita cit timp ea si una dintre fetele lui Gurau, cea mai mare , l-au apucat de miini si de picioare si l-au dus pe patul din chiler, in vreme ce, abia dezmeticit, trasnit dar viu, am iesit in drum si-am luat-o la goana spre casa, cale de vreo suta de pasi, printre picaturile grele care de-acum deveneau tot mai dese si care suierau inainte de-a se izbi  intr-un fel de cuibar intunecat in praful galben al drumului, pina la poarta, unde m-am ciocnit de bunica, care arata ca auzise ceva si era deja ingrijorata.

L-a transit pe Tica, i-am strigat…o, doamne…mergi in casa si asteapa ca vin acusi…in timp ce aproape ca fugea pe drum, mai grabita decit am vazut-o vreodata…spre vaietele si plinsetele care s-auzeu tot mai tare.

Noaptea aia si urmatoarele n-au fost deloc usoare ,chiar daca-n prima bunica m-a descintat si mi-a tot pus comprese pe frunte, durerea de cap si zumzetul neinceta n-au slabit deloc, tinindu-ma treaz aproape intreaga noapte sub ploaia care de-acum se dezlantuise cu totul .

Ziua inmormintarii s-alesese calda si uscata, imbracati cu hainele bune ne-am pornit spre casa lor, unde s-adunasera deja oamenii si unde se auzea deja popa cintind si-am intrat ,impreuna cu bunica, in camera de la drum unde era sicriul, un sicriu putin mai mare ca o valiza de posta si-n care de-o parte si de alta erau rinduiti o gramada de stinjenei albastri culesi din gradina care aproape-i acopereau fata surprinzator de intunecata, iar peste toate un miros greu de parfum ieftin de frizerie ,poate-o fi avut el rostul lui dar care pe mine m-a scos repede afara si-n secundele alea, fara sa-mi dau seama se sadea ce incepuse c-o repusie si a rodit intr-o fobie ramasa si peste zeci de ani la fel de vie si dintre toate florile lumii stinjeneii sint ultimele flori pe care le-as vrea in preajma, ultimele flori pe care le-as cumpara , ultimele pe care le-as ingriji cum e si repulsia organica de parfum fiind dincolo de puterile mele de-a ma da cu orice fel de parfum si cu greutate pot suporta parfumul puternic al altcuiva.

Dar n-a mai durat mult pina cind alaiul s-a pornit, cu popa in frunte si cu noi,ceilalti, in urma carutei care ducea sicriul.

La primul popas, bunica lui, o femeie maruntica si  asa vesela mai inainte si care mereu ne vorbea blind si frumos si care acum ,sub un batic negru si greu privea cu ochii secatuiti, dar tot la fel de blajini si albastri, ca-n tot neamul lor, imi indesa anume mie si numai mie, spre surprinderea mea, in palma, citiva bani mari, inainte de-a arunca altii mai mici, spre ceata de copii care urmarea alaiul si care se repezeau dupa ei ca niste gaini la graunte, in praful drumului.

Asta s-a repetat de citeva ori, la fiecare raspintie, la fiecare podet, pe drumul,totusi lung, pina la dealul abrupt pe care se afla biserica si alaturi, cimitirul, fara sa-mi pot lua gindul de la buzunarul tot mai greu, in care adunasem, in gindul meu, fara vreun merit, asa avere si nimic din ce-a urmat pina ne-am intors acasa nu a putut acoperi grija si mirarea pentru ea.

Cind ai multi bani, ii pui intr-o batista si peste ei pui, daca ai, cum eu aveam si un ban de hirtie, o hirtie galbena, putin botita, de cinci lei, pe care-I capatasem cu vreo saptamina-n urma de la unul dintre cei cu care bunicul, duminica , bea cite-un pahar de vin, si care se aratase neincrezator ca eu, ca un fel de atractie de bilci,as putea citi din ziar, cum am si facut, spre mirarea celorlalti cheflii, cind am citit toate titlurile de pe prima pagina a ziarului fara sa ma opintesc si fara sa gresesc vreo litera, intr-o batista cu colturile inodate crucis in doua noduri strinse.

Cind ai multi bani, noaptea, te gindesti ce sa faci cu ei si ma vedeam, uneori, in pravalia din sat, privind la toate lucrurile care erau rinduite acolo,la biscuitii mari, patrati, la caramelele cu cacao, impachetate in hirtie, la zaharul pe sfoara, ca sa nu mai spun de siropul masurat cu un fel de degetar si biciuit apoi, in pahar, cu un jet de sifon si parca nu-mi mai trebuia nimic, stiind in secret ca puteam avea totul, doar ce sa ma hotarasc si s-aleg, greu descumpanit sub povara alegerii, fiind obisnuit sa capat ce alegeau altii si multumit daca dupa ce ceream doi biscuit primeam unul.

Cind ai multi bani, pe linga bogatie vine si grija lor, luind din vremea de somn,croind planuri si strategii ducind batista intr-o zi dupa alta de sub perna sub pat, de sub pat in sertarul mesei, din sertar in camara din camara, dupa soba, atita timp pierdut si grija tocmai acum cind aveam atit de multe de facut privind la vara care chema.

Pina-ntr-o dimineata cind, hotarit, m-am dus in camera buna, care mirosea mereu a miere si a ceara unde era un dulap mare,negru pe care stateau insirate ca niste felinare galbene, gutui la copt si-n care erau atirnate toate hainele groase de iarna cautind una care-mi parea mie c-ar fi avut buzunarele cele mai mari si mai adinci unde-am abandonat batista aia plina nu doar de bani ci si de griji si care ma golise aproape de tot de dorinti, am inchis apasat usa grea care n-a mai scirtiit deloc, ca atunci cind am deschis-o si-am iesit,mult mai usurat de-acum, in drum ,la joaca.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Legacy

Today we are going to discuss about a special object, an object dear to us still keeping things stored in the attic of our house, more precisely, we are talking about a felt hat. It is a Bavarian hat, hat of undeniable historical importance, caught five baptisms, two graduations, several weddings and that's about it. Hat that several generations only had, but I don't think they wore it, it's ages since it has no longer been wearable. As earlier mentioned, it's made out of felt, it's blue (an electric blue or royal blue), and it has a feather attached to the side.

Cecilia's great-grandmother insisted that it must be kept in the best possible conditions. Something that happened, only the flight of time has taken its toll on it. It is no longer what it used to be, it no longer sits as it used to. Even the shade of blue is no longer vibrant, it's more shabby, old, dusty. It would be great for vintage outfit ideas, but otherwise keep it just for the collection's sake.

It was no surprise to Cecilia to find that the hat, described so poetically so far, hides a big defect, more precisely, it houses a family of moths. So, let's face it, when someone inherits a hat, they don't just get the hat, they also get the moths nesting there.

A moth family would live in the hat. Family?, so numerous?, dynasty maybe, it also has a king and a monarch and pretty much everything it needs to be a full-fledged monarchy. But how can one like this? How long has he been out of mothballs?, when was the last time that Pronto has been used for pest control? Angry and brooding, Cecilia is asking herself these questions constantly. How is it possible that in spite of all the apparent care that everyone has taken, the hat ends up disintegrating at this rate? If that great-grandmother knew and was alive, she would be have been extremely angry. Cecilia sits and sits, thinking of a solution to restore its glory.

She found it, she knows what to do, she will come up with a solution that will kill them, after they die, she will take and cut out the part of the material that needs to be removed.

Proceeds as described. Only by playing and deepening the cut part more and more, she reaches the other side of the material with the scissors. Lovely people, you've had it for four generations, didn't you know how to take care of an asset someone gave you? She didn't give it to you in order to place a responsibility on your shoulders, she gave it to you because she thought it would be nice for you to have something that she used to like a lot. You really crossed the line of frivolity! We get that you don't really care about the hat itself, but don't you also care about the great-grandmother who entrusted it to you?

Cecilia began to sew by using thread of a similar color to what the hat would have originally been. What is the point? Perfect synonymy does not exist, neither in terms of colors, nor in terms of words, unfortunately the color was unique, it was irreplaceable. Cecilia, at her +1.75 diopter thinks it was the same color. We don't know what else to say... the intention was good... to "give back its glory", but due to too much overzealousness, the result was a little not as expected. Cecilia, we appreciate the care you had taken of it, you disinfected it, you cleaned it, you really took care of it, which is always to be appreciated, but if you hadn't had so much fun cutting it out, it would have been just fine. It is always advisable to have balance in everything . Why is it good to measure our actions, decisions? Because, let's say we're driving and we have to turn, we have a curve in front of us, we have to measure our speed (because too much could take us off the road, deviating from our path), how we want to pass that curve, it doesn't matter how long it would take, how fast, how professionaly done, whatever... what matters is how harmonious and how safe we know how to get through everything. Nobody is applauding us, we are just ourselves, and we don't need applause.

Likewise in the case discussed, the inherited hat could have remained flawless, it would not have required any interventions, additional steps to repair, redecorate, if our dear Cecilia had not wanted so ardently to improve it from scratch. Also worth taking into consideration is that things often don't require a radical change to function well, since a half or a quarter of it would help just as much.

Cecilia...Cecilia...either you didn't have a steady hand, or you cared too much about the hat.

Aveam o bostană chiar la marginea satului.

Coboram un drum de țară, printr-o luncă de salcâmi 

tineri, parfumul florilor te ducea în altă lume și te făcea 

să mai rămâi să asculți concertul păsărelelor ce începuse 

cuibăritul. Mergeam cu tata să-l ajut să însemnițeze tarlaua.

     Anul acela vom avea o bostană, și porumb cu floarea 

soarelui la drum ca un paravan împotriva hoților de pepeni.

Se apropia vacanța mare și tata ca să ne facă o surpriză,

a hotărât ca noi fetele să fim paznicele acolo,deși nu era nevoie.

     Atât ne putea oferi, nu mare ,nu munte .A muncit vreo două 

zile și a făcut un pătul cu un etaj cu scară de unde priveam toată 

tarlaua. La capătul celălant aveam câtea trepte săpate din pământ, 

pe care le coboram și luam apă din lacul Pochina când era scăzut 

dar când era plin, chiar de pe mal. De pe vremea aceia m-am 

împrietenit cu natura și cu vietățile ei.M -am jucat cu broaște,cu arici,

cu gușteri cu puișori, cu căței cu pisici .

      Eu și cu sora mea ne-am luat rolul în serios și ne-am gospodărit

după pricepere. Veneam la bostană dimineață ,cu un pachețel de mâncare,

la început, apoi prindeam pește , am făcut un cotlon, am văzut la mama,

s-au copt roșiile, pepenii, porumbul era bun de copt de fiert, ne gospodăream.

       Ca jocuri le-am ales pe cele de - fermier- prășeam ,pliveam, udam apoi

culegeam. Pe arșița amezii, ne jucam pe pătul -pietrele-în vogă pe atunci.

Când apa lacului era calmă, îmi luam undițile și pescuiam. Pescuitul la undiță 

te îndeamnă la meditație , cere răbdare. Toată vacanța am petrecut-o la bostană 

      A început școala, ma-am întors cu drag la colegi, le-am simțit lipsa. Apoi am 

avut o surpriză plăcută A fost o sedință -solemnă- pentru noi, zece elevi din școală 

am primit CRAVATA  DE PIONER, pe care am purtat-o cu drag și toți am primit am 

primit -BURSĂ- AJUTOR MATERIAL-bine veni. Școala era școală- profesorii, ca niște părinți 

        Nu-i adevărat că suntem melancolici, asta o spun cei care au ajuns acolo,  nu le este locul. 

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Prehistoric fish

A team of Australian researchers and space explorers have ventured to participate in a mission they have never heard of before, namely taking a trip on the new Kepler 170 rocket. The rocket is actually a prototype, still in the testing phase, but they were promised a reward for their bravery if they returned safely to Earth.

Taking the risks they are exposed to, realizing that they may not see the light of day again, they accepted the challenge, took everything they needed, were given two kinds of equipment (one for indoors and another for outdoors when they will go to the surface of Europa, Jupiter's moon). Their mission aims to explore and analyze the celestial body Europa, about which more theories have been heard, but nothing concrete in its truest sense. The mystery is even greater, as it has been given this name "Europa", a very generic name, because there is the continent of Europe and the Europa FM music band, but I see something familiar in this name, doesn't it vaguely suggest the idea that it could promise the existence of life forms, be they even microorganisms? And if true, then: What would a day on Europa look like?, How many hours does a day there have?, What would be the average temperature?, Does the sky have any particular color there, like how it does on Earth?, Do they have seasons or is it eternal winter?, Given that it is a watery planet, is there an ebb and flow?

Our brave researchers will give us an answer to all these questions. The control tower makes sure all the necessary checks are done to take off and the engines start, the propellers spin faster and faster, they're gone. They go through all the layers of the atmosphere of planet Earth, they shake as much as it is humanly possible, they can't even keep their eyes open anymore and they have left the atmosphere. Now the rocket is still moving towards Europe, but at a slower pace, as if it is floating, which is what it actually does.

To summarize their journey, I will say that after a month they had arrived on Europe, a month in which they survived only on canned tuna, capsules replacing daily meals, they are dehydrated and their bone density has decreased. They haven't had a bath in a month, but success requires sacrifices.

They arrived, they got out of the rocket, they were walking on the surface of Europa's frozen ocean. The danger of slipping and spraining your ankle is not like at the ice rink, because gravity is not like on Earth, they touch the surface with their feet every now and then, not all the time, it's more of a jump walk. Using a laser that melts, boils, liquefies any kind of material, they punched a hole in Europa's surface to extract samples, evidence of life, whatever. An electric rod is then inserted into that hole. When it detects creatures, it will launch a net in which it will catch them. Not even a quarter of an hour has passed in Earth time, that they have already caught something. What's the point of being trapped if the creature can't get out of that hole because it's too small? Explorers enlarge the hole using the laser. They pulled out a large animal about the size of the dead whales found on a beach that are on the news. They put it into an incubator of its size and take it inside the rocket.

It seems pretty numb, already dying from being taken from its natural habitat.

One of the researchers takes an atlas on the anatomy of marine animals on Europa. Look at that fish, it looks like an Earth bream combined with a catfish. The mouth is quite interesting, the nose is kind of like a square and has a moustache.

At first, they thought it was a rare species from the Felinae Purcicae natāre kingdom, but after they stung it for blood, the DNA test result was shocking to say the least.

The researchers were holding captive a frozen ocean feline, specifically the freshwater Nebelung. It was one of the few underwater Nebelungs (quite old as it seems) to actually live in the still waters of the Europa moon. It was gray in color like the Nebelung cats on Earth. It has the shape of a fish, but according to the atlas it would be feline. So it can't be anything else than a seal if it has both cat and fish features.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vanntett klokke

Det er en vakker tidlig januarmorgen, vi er på en av de mest prestisjefylte tekniske høyskolene i Suceava fylke, hvor vår utmerkede engelsklærer, Cecilia (vi vet ikke etternavnet hennes) er på badet. Nærmere bestemt på lærerbadet, i kvinnedelen. Det er en ganske tøff start på dagen etter 4-5 alarmer satt på telefonen, en for 12:30, en annen for 2:40, to til for sønnen hennes, og en til for 4:50 om morgenen. De to første skulle ta antibiotika, etter at han hadde en eller annen infeksjon med Staphylococcus aureus og jeg vet ikke hvor mange andre stammer av sykehus- og grampositive bakterier som sønnen tok med fra barnehagen, var siste alarm å komme i tide kl. stasjon og ta bussen til videregående skole (for de som ikke vet, Cecilia er pendler med 15 års erfaring innen samferdsel). Normalt sett kunne Cecilia ha bedt om permisjon til hun begynte å føle seg bedre, for å komme seg, for å bli mer energisk, men du kjenner henne, du vet hvordan hun har det. Hun vil bare ha olympiere, hun vil at alt hun gjør skal gi mening, hun liker faget hun underviser i, og ikke bare det, hun ønsker å reformere undervisningen i dette faget, hun har til og med en tendens til å revolusjonere og forbedre undervisningshandlingen til det- ville bringe det til kunstnivået. Han valgte å jobbe overtid i den staten han er i, fordi han vet at det i år arrangeres olympiad på videregående skole der han underviser. I morges hadde Cecilia imidlertid ikke helt tid til å ta vare på seg selv, og derfor måtte hun på do for første gang. All maskaraen hennes har spredt seg, fra kondensen tørker hun heldigvis av overflødig med noen våtservietter. Så, med de tørre, begynner han å blåse seg, og stakkaren blåser, at lærerne i hyttene ved siden av også koser seg. Det regner med kommentarer som: "Du vet Cecilia, jeg har en gressklipper som jeg bruker til å klippe jungelen rundt huset, og den lager nøyaktig de samme lydene." Kjære medlærere, vis empati og slutt å le av Cecilias problem, at det ikke er spøk med mikrobene som sirkulerer, der de stadig dukker opp, som sopp etter regnet, jeg har inntrykk av at verdens undergang kommer, men dette er virkeligheten, jeg er økologiske ubalanser, forurensning og bakterier dukket opp. Og global oppvarming hjelper dem å trives... Uansett...Cecilia legger like mye lidenskap i å blåse nesen som hun gjør noe annet, hun hjalp meg ikke med noen bøker jeg trengte for 10000 år siden? Selvfølgelig ja, men jeg vil si at hjemme hos henne kan du ikke engang se fargen på veggene, gipsen eller om hun har malerier, at hun har bøker opp til lysekronen. Og slik ser nesten alle rom i leiligheten ut. Jeg forsto ganske raskt at hun brenner for det hun gjør og godt gjort mot henne. Det er vanskelig å finne lidenskap i noe, noe, jeg tror virkelig ingenting gir mening eller kanskje jeg må fortsette å lete til jeg finner det.

For å komme tilbake til historien vår, blåser Cecilia nesen, kaster vevet etter å ha fylt det med sekret og blodpropp, trekker vann. Dessverre gikk vevet sammen med vevet og den elegante, moderne klokken hun hadde fått av en venninne på bursdagen sin i september. Det gled av håndleddet hans, for i sin unødvendige hast (han kom dit først uansett) presset han ikke hardt nok på grepet. For å gi litt kontekst har klokken et varmebestandig armbånd, som godt motstår vann, på esken sto det i hvert fall "500 ATM vannmotstand". De japanske produsentene løy ikke om kvaliteten på produktet Cecilia hadde på seg, en Casio G-Shock-klokke, litt for stor for en kvinnehånd, svart, rund urskive som viser timene med blå arabiske tall . Den gjør motstand, den er intakt selv i dag, bare at den gjennom kloakken hadde en annen rute og rant over i Suceva-vannet, i stedet for å følge den overalt. Cecilia får panikk, setter ut en annonse i avisen, setter opp plakater over hele byen med bilder av klokken, og lover en belønning for å finne den.

En måned etter at letingen startet, får hun beskjed om at den er funnet og kommer til å kreve den. Han kommer til det kontoret, snakker med damen i skranken som gir ham klokken. Cecilia vet ikke helt hvordan hun skal reagere, det er klokken hennes og likevel er det som om den er borte. Hvor lenge har det vært i vannet hvor alt er sølt, det har fått en militærgrønn farge, han vil prøve å fjerne det hjemme, enten med pinsett, eller med en neglefil, eller med vaskemiddel, eller med andre rengjøringsmidler han kan finne. Seriøst, det ser ikke engang ut som klokken han likte så godt med det første...

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

Timpul e necruțător, aduce schimbări radicale, 

A propulsat omenirea în alt timp.Indrustializare,

tehnicizare, digitalizare, zboruri în cosmos eeeee.t.c.

Satele au devenit târguri, orașe, metropole, s-au 

creeat insule artificiale, oprim ploaia și o pornim 

la comandă...satele rămân doar amintiri în scurt 

timp .Cine mai lucrează pământul ? cine mai este

prieten cu natura?

     Doar poeți mai văd cerul cu stele....