cum m-am lasat de fumat in zece zile

 

Iarna fusese grea, dar de-acum, in primavara, se mai incalzise un pic,destul de mult cit sa pot lucra, dimineata, la masina, un fel de revizie la iesirea din iarna, cind mai curatam cu o perie de sirma ce rugina mai aparuse pe dedesubt.Nu erau mai mult de douazeci de minute de cind ma chinuiam cu peria, inghesuit sub partea cea mai joasa, spre scut, cind a venit primul semn, intii ca o ciupitura,ca o intepatura, ca o crampa…nu era ceva neobisnuit, ma mai duruse stomacul si inainte dar acum durerea era mult mai vie si mult mai acuta…m-am tras de sub masina si m-am dus in casa,gindind sa stau putin in pat pina imi trece si sa-mi vad mai apoi de treaba…dar n-a fost chiar asa, acea piscatura, acea crampa, acea arsura, isi revendica existenta, ca si cum si-ar fi cerut dreptul la viata si se dezvolta fara oprire, navalind peste mine ca un taur care pina atunci fusese tinut in cusca de niste porti grele si care, de-o data, se putea napusti in arena si putea lua in coarne si in copite pe oricine gasea in cale…dar n-a fost doar durerea, altfel asa adinca, miinile mi s-au racit si parca mii de ace ma intepau in timp ce parea ca pot respira tot mai greu sub un fel de frison…atunci mi-am zis ca ceva nu-i in regula… cheama salvarea, am strigat ,spre usa…mergi la adela(vecina care avea telefonul folosit de toata strada) si da telefon.

N-a venit repede si n-a fost usoara asteptarea, taurul,pe care-l banuiam c-ar fi  negru si fioros ,nu s-a oprit deloc din goana salbatica, ba mai mult, din cind in cind mai dadea cu cornul in mantinela ,doar asa ,sa se stie cine-i la putere si ce poate face…salvarea a venit cam dupa vreo jumatate de ora, poate un pic mai mult,tocmai in vremea in care taurul se oprise cu un corn in stomacul meu si cu o copita pe piept.

Abdomen de lemn,a spus asistenta,in timp ce ma palpa fara prea multe menajamente…trebuie dus la spital.

Masina salvarii, care trebuia sa ma duca la spitalul aflat cam la 6 km, era o dacia break in care pacientul statea intins pe o targa pusa cumva in portbagaj si pe care m-am putut tiri cam cu ultimele mele puteri,exact asa cum ma aflam, scos de sub masina , plin de praf si rugina, uns pe miini cu ulei si benzina,aproape descult,  intr-o salopeta zdrentuita.

Poate ca-ar fi trebuit sa ma simt de-acum, cumva, un pic mai usurat, dar n-a fost deloc cazul….masina aia, saraca, nu cred ca mai avea vreun gram de cauciuc in tampoane sau vreo picatura de ulei in amortizoare   asa  ca orice pietricica mai mare de-o mazare declansa un fel de explozie suplimetara in locul in care taurul negru isi infinsese cornul, iar acei nenumarati, de-acum, kilometri pina la spital erau , aproape jumatate, pe un drum de pietris…pina la urma , inca viu, am scos-o la capat si am ajuns, aproape sleit, in parcarea spitalului, unde trebuia sa asteptam preluarea la evaluare care a mai insemnat o alta jumatate de ora de durere chinuitoare.

Evaluarea a fost destul de rapida…cum poti sa vii asa murdar la spital…cum o sa te opereze domnul doctor….spalati-l si barbieriti-l ca sa-l poata deschide…posibil ulcer perforat…

Am fost dezbracat, superficial spalat, complet barbierit de la piept in jos,  imbracat cu un fel de pajama cam cu doua-trei, numere mai mici de parca eram la plaja in bermude si-am fost asezat intr-un scaun pe roti unde mi-au   montata o perfuzie, o punguta din plastic agatata de-un fel de stilp al scaunului, timp in care taurul negru nu doar ca devenise mai fioros, devenise un taur Sicilian cu coarnele in flacari, asa  ca de-acum parea c-o sa vad, in cele din urma, fundul de piatra al putului durerii…ei, dara capatul de jos al durerii nu-I chiar asa la-ndemina,pare ca mereu se poate cobori mai adinc, imi ziceam in timp ce eram impins cu scaunul pe roti spre sala de operatie ,pe un coridor foarte lung,  straniu de pustiu…  

Avem nevoie de scaun,a spus asistenta…stai tu, asa, in picioare, pina te cheama inauntru, imediat ce termina de pregatit sala de operatie…tine tu flaconul de perfuzie…asa…cu mina sus…lasat singur,imbracat cu niste pantaloni ca de plaja , pina la genunchi,aproape…cu mina ridicata, tinind flaconul perfuziei,rezemat de zid, in timp ce taurul Sicilian incerca sa ma convinga ca asta-i fundul de piatra al durerii si ca daca ai rabdat pin-acum e destul, lasa-te-n jos, renunta, asta a fost tot…aproape ca eram convins, incepusem sa ma las ,usor, in jos ,dupa un timp pe care nu-l pot masura acum in secunde ci doar in pale de foc, cind usa s-a deschis si cineva a spus…intra si urca-te pe masa…

Era o camera asa alba, luminoasa, cu o multime de oameni albi, cu masti si manusi si un fel de masa care parea de inox, cu un fel de jgeab lateral de-o parte, pe care, dupa ce am fost asezat pe masa, mi-au intins mina dreapta.

Numara cu voce tare pina la zece…a spus o voce de dincolo de-o masca…

Hm…ce timpenii mai spui…tu nu vezi ca am un corn, ca un tirbuson, in mate, care pare inrosit in foc si tu imi spui sa numar pina la zece ?

Da m-am supus…

Unu…chiar nu vezi cita treaba am sa-mi suport durerea ?

Doi…hm…ce cred ei ca pot obtine cu asta…cu numaratul…

Trei …ce-a facut taurul…cumva s-a descaltat…pare ca si-a perdut copita…

Patru …pare c-a plecat..a ramas doar o gaura-n stomacul meu care pulseaza si arde…

Cinci…asa cum s-asterne racoarea, ca o alinare, aproape nefiresc de blinda

Sase…nu pare ca vreun nerv de-al meu ar mai putea fi in conflict cu altul ci doar intr-o pace deplina

A saptea masura n-a mai fost, doar binele absolut sub forma unui val alb laptos care a acoperit totul…

A opta secunda e greu de crezut c-ar fi putut cuprinde,   poate doar foarte inghesuit, toate orele oarbe care-au trecut  pina  cind ,ca un fel de geamandura m-am ridicat din adincurile calde ale renuntarii in taisul acut al lumii, inapoi in corpul meu torturat, asa c-am sarit peste ea, direct in noapte…

Era de-acum o vreme adinc infipta-n intuneric,puteam vedea o jumatate de fereasta neagra,liniste, doar niste piuieli electonice,intins intr-un pat, cu o penumbra in care puteam ,totusi, vedea cite ceva, niste luminite pilpiiitoare, in timp ce simtul concretului incepea sa se trezeasca.

Taurul plecase, surprinzator, nu mai era nici un fel de durere acuta, imediata, asta pina cind am fost constient ca eram legat de miini, cu un fel de fese din tifon de marginea patului…cum ieseau din mine ,manunchi, o gramada de furtunase, vreo trei din burta, unul din nas, cite unul in fiecare brat, si altele mai greu de vazut, dar care m-aratau ca un fel de arici plesuv.Am incercat sa rup una din legaturi, mai mult cu mina dreapta,m-am chinuit destul de mult pina cind sa inteleg un lucru simplu, taurul plecase, dar ramasese in urma, ca un fel de luptator japonez uitat pe-o insula, un fel de cusca de fier,un fel de corset care, pe linga abdomenul de lemn   inca   manifest,imi strivea pieptul ,in asa fel ca abia puteam respira.Asta a fost mostenirea taurului,chinul cumplit de sub corsetul de fier si lupta pentru fiecare gura de aer,iar acest chin mi-a spus foarte limpede…poti sa faci orice vrei, poti visa orice, numai nu te razvrati…stai linistit si respira rar ,  numara fiecare respiratie, pentru ca , deocamdata ,asta-i tot ce ai.

Desi ar mai fi fost si setea coplesitoare  care-a venit, insa, insotita cu imaginea ingrijoratoare ca de-acum as fi un fel de burduf insailat care-ar putea pierde apa pe la cusaturi.Asa c-am adaugat,alaturi rasuflarii strivite, de data asta voluntar si infrinarea dorintei desertice de apa, cel putin o vreme, pin-am socotit ca m-am lipit,destul, la loc.

Asta-i tot ce-am avut si tot ce-am facut aproape trei zile ,atent la fiecare respiratie masurata, cu grija pentru fiecare numarare si mai ales, fara razvratiri, doar interupt de caleretul de vagoane care , in urma electrocutarii ,suferise mai multe amputari severe si care isi manifesta suferinta foarte sonor, pina cind si el  a tacut.

Trecind vremea si fiind inca in viata am fost mutat intr-un salon, un salon cu zece paturi,  unde-am capatat al doilea pat de la fereastra ,din care puteam vedea virful unui copac asezat peste cerul gol.

Si o asistenta tinara, draguta, care-a-ncerat sa s-arate utila de la bun inceput, de cum au aranjat paturile.

Cumva, cred c-a vrut sa regleze debitul perfuziei, care se face dintr-un fel de robinet, dar n-a mai inconjurta patul, perfuzia fiind pe partea opusa, asa ca s-a intins peste  pat, peste mine , intr-un mod,probabil, inconstient de intim.

Si-atunci mi s-a miscat  , n-a fost doar o banuiala , n-a fost ca atunci cind George Costanza a fost la masaj si i s-a parut…a fost o certitudine, chiar dupa trei zile la reanimare si daca n-as fi avut mina legata de pat as fi incercat , cumva,sa ascund fapta asta,in timp ce suna in gindul meu  un fel de voce raspicata…ei, mahma, s-arata treaba ca esti departe de-a fi mort…ia-ti patul tau si umbla…

Zilele in salon ar fi putut fi mai putine, dar nu ar fi fost in rind cu osinda,asa c-am fost binecuvintat si c-o pneumonie nosocomiala,ca un fel bir,de plata tacuta data unui spital de stat, de-au mai tinut aproape aceste miini calde si gingase care-au avut grija de mine inca vreo saptamina, facindu-mi injectii cu antibiotic de vreo trei ori pe zi, in timp ce-ncercam sa-nvat sa merg din nou.

Dar pina la urma am scos-o iara la capat si-am fost tras afara….

Semnele verii s-aratau de-acum cu putere,chiar daca ea era inca departe, cum stateam asa, asezat pe-o banca, la poarta  spitalului, externat in aceleasi haine cu care lucrasem cind am fost internat,asteptind masina care sa ma duca acasa,sub un tei ne-nflorit inca deplin,dar care tot cobora un fel de parfum, cu o cicatrce ca un fel de fermoar urias, lung de-o palma si  inca c-o mica gaura, inca nevindecata, de unde scosesera ei ultimul furtunas si care pulsa continuu cu un fel de durere care de-acum parea doar o gluma si gindul insistent ca dac-ar fi fost in puterea mea, privind la aceste zece zile din urma, as fi ales in mod sigur ,o alta cale,un alt mod de-a ma lasa de fumat


Категория: Проза

Все стихи автора: Lu Furastiero poezii.online cum m-am lasat de fumat in zece zile

Дата публикации: 18 января

Timp de citire: ~17 min.

Просмотры: 699

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

prima zi

Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…

Еще ...

macar

Macar am luna

Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat

 

Macar am ploaia

Desi sint un mal de lut galben, surpat

 

Macar am vintul

Desi sint doar amintirea unei soapte stinse

 

Macar am avut un ciine

Desi m-a muscat la sfirsit

 

Macar am avut un cal

Desi m-a sfarimat in nisip

 

Macar am avut iubirea

Desi e doar o lama care taie adinc si doare

Еще ...

masurarea

Tu ai spus

Sa ne masuram

Sa ne asezam

Spate-n spate

 

Am masurat si am vazut asa 

 

Statura ta

Aproape firava

Mult peste cit pot eu cara

 

Darnicia ta

Coplesitor nevazuta

Atit de mare-i recunostinta

 

Glasul tau

Chiar soptit

Mai sonor si raspicat decit al meu

 

Visele tale

Colorate tacut

Asa adinc coborite-n amintire

 

Ochii tai albastri

Desi tristi

Infinit mai frumosi decit ai mei

 

Dar iubirea ta

Altfel adinca

N-o poate-ntrece pe a mea

Еще ...

iarna

Am o amintire tare puternica dintr-o dimineata de iarna ,putin dupa ce se luminase  ,de acum asa multi ani ca pare din alta viata

Mergeam spre cluj intr-o vreme apropiata sarbatorilor, poate chiar in ajunul craciunului si-ntr-un loc, dincolo de reghin ,drumul urca pe un deal iar soseaua ocolea un sat peste care ninsese greu,  aflat ca-ntr-o caldare,sub picioarele mele

Nu ningea,dar era un fel de picla coborita peste sat ,iar norii stateau asa josi ca pareau un fel de baldachin

Din toate casele din satul asta, din toate hornurile lor,se ridica cite un fir subtire de fum alb ,asa drept si nemiscat in aerul limpede si rece ca pareau ,pur si simplu ,agatate de cer, ca niste goburi in brad.

Am oprit si-am stat o vreme sa ma dumiresc daca satul ala chiar plutea pe nori si s-aleg unde-i cerul si pamintul , sa vad unde-i drumul si incotro merg.

Еще ...

fereastra

Albastriu,  siniliu,e tocul ferestrei

Impartita-n sase ochiuri

Infundata-n peretele dinspre mar

 

Galben, ziarul uscat,  lipit de geam

Parca-i o foaie de ceara

Parca-i o coaja de gutuie

 

Cenusiul umbrei amare

Impinsa de-ntunericul odaii, in asfintit

Ridica aroma de menta verde

 

In pragul ferestrei, peste praf

Mustele moarte,aparent adormite

Par majuscule negre

Cazute din text

Еще ...

Atitea femei

Atitea femei

Si doar o pisica regret

 

Atitea femei

Si mi-e dor doar de calul meu

 

Atitea femei

Si ciinele-i singurul ramas aproape

 

Aceasta femeie

Inserari , pustiu si noapte

 

Aceasta femeie

Izvorul cald al pacii albastre

 

Aceasta femeie

Si-n rest, mai mult tacere

Еще ...

Стихи из этой категории

Moștenire în portugheză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Herança

 

Hoje vamos falar de um objeto especial, um objeto caro a nós, aqueles de nós que ainda guardamos coisas no sótão de casa, mais precisamente um chapéu de feltro. Chapéu bávaro, chapéu de inegável importância histórica, apanhou cinco baptizados, duas formaturas, vários casamentos e só. Chapéu que várias gerações só tinham, mas para usar, acho que não usavam, já não se usa há muito tempo. Como mencionei anteriormente, é de feltro, é azul (azul elétrico ou azul royal) e tem uma pena presa na lateral.

A bisavó de Cecília insistiu para que ela fosse mantida nas melhores condições possíveis. Algo que aconteceu, só o passar do tempo se manifestou, já não é o que era, já não está como antes. Até o tom de azul não é mais vibrante, está mais surrado, velho, empoeirado. Seria ótimo para ideias de roupas vintage, mas por outro lado, mantenha-o bonito, apenas para a coleção.

Não foi pouca surpresa para Cecília descobrir que o chapéu, tão poeticamente descrito até agora, esconde um grande defeito, mais precisamente, abriga uma família de mariposas. Então, sejamos realistas, quando alguém herda um chapéu, não fica apenas com o chapéu, mas também com as mariposas.

Uma família viveria no chapéu. Família?, tão numerosa?, dinastia talvez, também tem um rei e um monarca e praticamente tudo que precisa para ser uma monarquia completa. Mas como pode alguém assim? Há quanto tempo ele está sem naftalina? Desde quando o Pronto é usado para controle de pragas? Uma Cecília irritada e taciturna se faz essas perguntas constantemente. Como com todo cuidado aparente que todos tiveram, o chapéu acaba se desintegrando nesse ritmo. Se aquela bisavó soubesse e estivesse viva, ela ficaria extremamente zangada. Cecília fica sentada e sentada, pensando em uma solução para restaurar sua glória em outra ocasião.

Ele encontrou, ele sabe o que fazer, vai dar uma solução que vai matá-los, depois que eles morrerem, ele vai pegar e cortar a parte do material que quer ser retirado.

Proceda conforme descrevi. Só brincando e aprofundando cada vez mais a parte cortada, ele chega ao outro lado do material com a tesoura. Boa gente, vocês já têm isso há quatro gerações, como saber cuidar de um bem que alguém deixou para vocês? Ela não deu a você para colocar uma responsabilidade sobre seus ombros, ela deu a você porque achou que seria bom para você ter algo que ela gostasse bastante. Você realmente ultrapassou a linha da frivolidade! Entendemos que você realmente não se importa com o chapéu em si, mas também não se importa com a bisavó que o confiou a você?

Cecília começou a costurar com linha de cor semelhante à que seria originalmente o chapéu. Qual é o ponto? Não existe sinonímia perfeita, nem nas cores nem nas palavras, infelizmente a cor era única, era insubstituível. Cecilia, com sua dioptria de +1,75, acha que era da mesma cor. Não sabemos mais o que dizer... a intenção era boa... "devolver a glória outra hora", mas por excesso de zelo o resultado ficou um pouco errado. Cecília, agradecemos o cuidado você vestiu, desinfetou, limpou, cuidou, o que é sempre apreciado, mas se você não se divertiu tanto cortando, ainda assim ficou muito bom. É sempre aconselhável ter equilíbrio tudo. Por que é bom medir nossas ações, decisões? Porque, digamos que estamos dirigindo e temos que virar, temos uma curva à nossa frente, temos que medir nossa velocidade (porque muito pode nos tirar a estrada, desvia do nosso caminho), a vontade com que queremos passar aquela curva, não importa quanto tempo demore, quão rápido, quão experiente, o que não sei o quê.. o que importa é como harmonioso e seguro sabemos como passar por tudo. Ninguém está nos aplaudindo, somos apenas nós mesmos e não precisamos de aplausos.

Da mesma forma, no caso em apreço, o chapéu herdado poderia ter permanecido intacto, não teria necessitado de intervenções, reparações, redecorações, retoques, se a nossa querida Cecília não o tivesse querido tão ardentemente melhorá-lo integralmente. Também vale a pena considerar que muitas vezes as coisas não exigem uma mudança radical para funcionar, apenas parcial ou apenas um quarto ajudaria tanto.

Cecília... Cecília... ou você não tinha mão segura ou se importava muito com o chapéu.

Еще ...

PRIVESC, GÂNDESC

Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.

Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:

- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...

Privesc , mă privesc…

Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...

Еще ...

Picătura

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.

Еще ...

Uneori,o iubire nu se uită,doar se învață să fie respirată altfel..

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

 

 

 

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

 

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

 

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

 

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

 

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

 

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

 

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

 

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

 

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.

Еще ...

Moștenire în maghiară

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Öröklés

 

Ma egy különleges tárgyról lesz szó, egy nekünk kedves tárgyról, azoknak, akik még mindig a ház padlásán tároljuk a holmikat, pontosabban egy filckalapot. Bajor kalap, vitathatatlan történelmi jelentőségű kalap, kifogott öt keresztelő, két ballagás, több esküvő és ennyi. Kalap, ami több generációnak csak volt, de hordani, szerintem nem hordták, régen már nem hordható. Ahogy korábban említettem, filc, kék (elektromos kék vagy királykék), oldalt toll van rögzítve.

Cecilia dédnagymamája ragaszkodott ahhoz, hogy a lehető legjobb körülmények között tartsák. Valami, ami megtörtént, csak az idő múlása szólalt meg, már nem az, ami volt, már nem ül úgy, mint régen. Már a kék árnyalata sem vibrál, inkább kopottas, öreg, poros. Remek lenne vintage outfit ötletekhez, de egyébként maradjon szép, csak a kollekciónak.

Ceciliát nem kis meglepetésként tapasztalta, hogy az eddig oly költőien leírt kalap nagy hibát rejt, pontosabban egy lepkecsaládnak ad otthont. Valljuk be tehát, ha valaki kalapot örököl, nem csak a kalapot kapja, hanem a molyok is.

Egy család élne a kalapban. Család?, olyan sok?, dinasztia talán, van királya és uralkodója is, és nagyjából minden, ami egy teljes értékű monarchiához kell. De hogyan lehet ezt szeretni? Mióta nincs a molygombától?, mióta használják a Prontót kártevőirtásra? Egy dühös és merengő Cecilia folyamatosan felteszi magának ezeket a kérdéseket. Hogy a mindenki által tanúsított látszólagos gondosság mellett a kalap ilyen ütemben szétesik. Ha az a dédnagymama tudná, és élne, nagyon mérges lenne. Cecilia ül és ül, és olyan megoldáson gondolkodik, hogy máskor visszaadhassa dicsőségét.

Megtalálta, tudja, mit kell tennie, kitalál egy megoldást, ami megöli őket, miután meghalnak, elveszi és kivágja az anyagból azt a részt, amit eltávolítani akar.

Folytassa a leírtak szerint. Csak a vágott részt egyre jobban eljátszva, elmélyítve éri el az ollóval az anyag másik oldalát. Jó emberek, négy generáció óta megvan, honnan tudjátok, hogyan kell gondoskodni egy vagyonról, amelyet valaki elhagyott? Nem azt adta neked, hogy felelősséget rakj a válladra, hanem azért, mert úgy gondolta, jó lenne, ha lenne valami, ami neki nagyon tetszik. Tényleg átlépted a komolytalanság határát! Azt kapjuk, hogy magát a sapkát nem igazán érdekli, de nem érdekli a dédnagymama is, aki rád bízta?

Cecilia olyan színű cérnával kezdett varrni, mint amilyen a kalap eredetileg lett volna. Mi értelme van? Tökéletes szinonímia nem létezik, se színben, se szóban, sajnos a szín egyedi volt, pótolhatatlan. Cecilia a +1,75 dioptriájánál azt hiszi, hogy ugyanolyan színű volt. Nem is tudjuk, mit mondhatnánk még... a szándék jó volt... "máskor visszaadni a dicsőségét", de a túl sok buzgóság miatt az eredmény egy kicsit elmaradt. Cecilia, köszönjük a vigyázz hordtad, fertőtlenítetted, takarítottad, vigyáztál rá, amit mindig nagyra értékelnek, de ha nem voltál olyan jól kivágva, akkor is nagyon jó volt. Mindig tanácsos egyensúlyt tartani minden .Miért jó mérni a tetteinket,döntéseinket?Mert mondjuk vezetünk és kanyarodnunk kell előttünk egy kanyar,mérni kell a sebességünket (mert a túl sok elvihet minket az út, letér az utunkról), a vágy, amivel át akarunk menni azon a kanyarban, nem számít, mennyi időbe telne, milyen gyorsan, milyen szakértelemmel, mi nem tudom, mi.. az számít, hogyan harmonikus és milyen biztonságban tudjuk, hogyan vészeljünk át mindent.Senki sem tapsol nekünk, csak magunk vagyunk, és nincs szükségünk tapsra.

Ugyanígy jelen esetben az örökölt kalap épségben maradhatott volna, nem igényelt volna beavatkozást, javítást, újradíszítést, retusálást, ha kedves Cecíliánk nem akarta volna olyan lelkesen feljavítani. Azt is érdemes megfontolni, hogy a dolgok működéséhez gyakran nincs szükség radikális változtatásra, csak a részleges vagy a negyede ugyanannyira segít.

Cecilia...Cecilia...vagy nem volt biztos kezed, vagy túl sokat törődtél a kalappal.

Еще ...

Poemboem

 

Mi-am făcut cerneală din fluturii mei albi zburând, prin grădinile de trandafiri lăsându-mi scrisori. unul dintre ei a avut o iniţială greu de scos l-am eliberat

n-ar trebui să mă caute doar prin alte chipuri cu ochi blânzi dar recunoscuţi.



Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍