Стихи из этой категории
Atitea femei
Atitea femei
Si doar o pisica regret
Atitea femei
Si mi-e dor doar de calul meu
Atitea femei
Si ciinele-i singurul ramas aproape
Aceasta femeie
Inserari , pustiu si noapte
Aceasta femeie
Izvorul cald al pacii albastre
Aceasta femeie
Si-n rest, mai mult tacere
Blestem
Și mă întorc acasă
Cu gândurile-n cer,
De muzică atrasă-
Emoțiile pier.
Închid eu telefonul
Și intru în casă atunci,
Dezbrac încet paltonul
Cu mânicile lungi.
Și obosită foarte,
Pe pat eu mă arunc...
Iar perna parcă râde,
Că lângă ea ajung.
Și capul amorțește
Totul din jur dispare
Clipitul se oprește
Un întuneric încet apare.
Și uite gândurile toate
Se amestecă rapid
Făcând un haos...poate
Un vis ,cam încâlcit.
Încerc să înțeleg
Ce se întîmplă acum
Și drumul îl aleg
Dar nu înțeleg oricum.
Încerc să strig puternic
Cu vocea pusă-n vid
Și-mi dau eu seama amarnic
Că-s singură,cumplit...
Deodată ca un fulger
Tresar și mă înspăimânt
Că în acel vis, din cer
Eu,mă vedeam căzând.
Încerc să mă trezesc
La realitate să-mi revin,
Fără încetare mă prăbușesc
Alte gînduri vin și vin.
Și cînd deschid eu ochii
Mai bine să mă uit,
Îmi dau eu seama iarăși-
O zi a mai trecut...
Și uite se repetă
De parcă-i un blestem!
În fiecare ziuă,
Urc în același tren.
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Iubirea divină
Iubirea de-am prețui,
Întîi pe Domnu-am iubi
Dragostea sfântă ce-o are ,
Este un har la fiecare.
Este iubit, e adevărat..
Din harul său la toți a dat,
Prin grija sfântă ce o are..
El iubește pe fiecare.
Să îl iubim neîncetat,
Domnul să fie lăudat,
Să nu uite cumva de noi,
Păcătuim... avem nevoi..
De el,pe noi a ne ierta,
De necurat a ne scăpa.
Din bunătatea ce o are,
Ce e cu noi de la născare,
El a trimis pe DUHUL SFÂNT,
Spre ocrotire pe pământ,
Să ne ajute Dumnezeu,
Să ne iubim și când e greu.
Să-l căutăm neîncetat,
Să nu ne uite niciodat .
Atitea femei
Atitea femei
Si doar o pisica regret
Atitea femei
Si mi-e dor doar de calul meu
Atitea femei
Si ciinele-i singurul ramas aproape
Aceasta femeie
Inserari , pustiu si noapte
Aceasta femeie
Izvorul cald al pacii albastre
Aceasta femeie
Si-n rest, mai mult tacere
Blestem
Și mă întorc acasă
Cu gândurile-n cer,
De muzică atrasă-
Emoțiile pier.
Închid eu telefonul
Și intru în casă atunci,
Dezbrac încet paltonul
Cu mânicile lungi.
Și obosită foarte,
Pe pat eu mă arunc...
Iar perna parcă râde,
Că lângă ea ajung.
Și capul amorțește
Totul din jur dispare
Clipitul se oprește
Un întuneric încet apare.
Și uite gândurile toate
Se amestecă rapid
Făcând un haos...poate
Un vis ,cam încâlcit.
Încerc să înțeleg
Ce se întîmplă acum
Și drumul îl aleg
Dar nu înțeleg oricum.
Încerc să strig puternic
Cu vocea pusă-n vid
Și-mi dau eu seama amarnic
Că-s singură,cumplit...
Deodată ca un fulger
Tresar și mă înspăimânt
Că în acel vis, din cer
Eu,mă vedeam căzând.
Încerc să mă trezesc
La realitate să-mi revin,
Fără încetare mă prăbușesc
Alte gînduri vin și vin.
Și cînd deschid eu ochii
Mai bine să mă uit,
Îmi dau eu seama iarăși-
O zi a mai trecut...
Și uite se repetă
De parcă-i un blestem!
În fiecare ziuă,
Urc în același tren.
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Iubirea divină
Iubirea de-am prețui,
Întîi pe Domnu-am iubi
Dragostea sfântă ce-o are ,
Este un har la fiecare.
Este iubit, e adevărat..
Din harul său la toți a dat,
Prin grija sfântă ce o are..
El iubește pe fiecare.
Să îl iubim neîncetat,
Domnul să fie lăudat,
Să nu uite cumva de noi,
Păcătuim... avem nevoi..
De el,pe noi a ne ierta,
De necurat a ne scăpa.
Din bunătatea ce o are,
Ce e cu noi de la născare,
El a trimis pe DUHUL SFÂNT,
Spre ocrotire pe pământ,
Să ne ajute Dumnezeu,
Să ne iubim și când e greu.
Să-l căutăm neîncetat,
Să nu ne uite niciodat .
Другие стихотворения автора
Falsă idealizare
Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,
Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.
Intr-un loc departe l-am îngropat.
Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .
Iarba a înverzit iar florile au înflorit,
S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.
Erau parfumate și frumoase,
Însă într-atât de mincinoase.
Erau așa mărețe și strălucitoare,
Însă atat de înșelătoare...
Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere
Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.
Le-am îngrijit și le-am udat
Și să reziste le-am implorat.
Rugile mele au fost în zadar
Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.
Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,
Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins
Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,
Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,
De flori albe amăgitoare,
Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.
Pierdut în apă
Simt cum toată lumea se învârte în jurul meu,
Aș putea să scriu despre asta un întreg eseu.
Însă,spre deosebire de ei,eu stau în loc,
Nu mă mișc și simt cum mă sufoc.
Ei înoată și se ridică la suprafață,
Intr-un final ajungând la verdeață.
Eu mă înec adânc în valuri,
Ma scufund și renunț la idealuri.
Spre adâncuri mă îndrept,
Nu mă pot ridica și încep să accept,
Ca în întuneric voi trăi trăi
Si acolo voi mucegăi.
Nu pot face nimic pentru a mă salva
În sumbra apă mă voi dizolva.
Voi suspină și voi striga
Insa acolo mă voi degrada.
Doar un vis
Incă o dimineață în care am simțit cum ai dispărut...
După ce prin visul meu ai străbătut.
Mă priveai adânc în ochi și îmi zâmbeai,
Doamne,și ce frumos îmi vorbeai.
Apari doar după ce adorm,nu te-ai plictisit?
Fiindcă eu una am obosit.
Am obosit să te simt așa departe,
Cu toate că ne vedem în fiecare noapte.
Am obosit ca dimineața să mă părăsești
Apoi ca tot restul zilei să-mi lipsești.
Am obosit să aștept noaptea să ne vedem
Ca apoi sub clarul lunii să ședem.
Ma privești și îmi vorbești,
Imi spui cat de mult mă iubești.
Te uiți în ochii mei și îmi zâmbești,
Ca apoi să te risipești.
Stiu ca acest tu nu este real,
Este doar un ideal.
Mă întreb ce îmi vei spune data viitoare
în aspirația trecătoare.
Refuz și doare
Sunt așa întristată și supărată pe tine,
Însă,ție aceste sentimente îți sunt străine.
Așa ca oare ce drept am eu să te acuz?
Cand defapt eu realitatea o refuz.
Refuz sa cred ca tu nu simți pentru mine ceva,
Refuz sa cred ca poate in miez de noapte te gândești la altcineva,
Refuz sa cred ca tu nu ma privești asa cum o fac eu,
Și refuz sa cred ca totul este doar un simplu clișeu.
Nu mi-ai spus niciodată ca mă placi,
Dar nici nu mi-ai transmis vreodată ca nu o faci.
Insa cred ca e de ajuns faptul ca nu-mi vorbești,
Pentru a-mi da seama ca nu mă iubești.
Oare nu au fost semne de la univers?
Oare doar prin coincidență ți-am mai găsit numele printr-un vers?
Doar prin întâmplare te întâlneam în dimineți pustii?
Oare ce m-a făcut de tine a mă îndrăgosti?
Ce doare e ca nici măcar nu e vina ta,
Eu am crezut ca al tău suflet mă poate completa,
Cand el defapt doar de energie mă seca.
Doare ca nu știu ce tu despre mine gândești,
Si nu stiu ce emoții când ma zărești trăiești .
Doare ca nu a fost nicioadata reciproc,
Iar ale mele sentimente nu pot să le revoc.
Eu caut absolut,tu necunoscut
Poate ca am fost doar doua destine in univers.
Tu erai rătăcit printr-un vers,
Însă nu unul dintr-a mea poezie.
Tot ce a fost a fost erezie.
Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele
Dar tu erai departe rătăcit printre stele.
Am revenit asupra versurilor,
Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.
Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat
Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.
Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,
Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.
Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.
Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.
Erai dornic să te arunci în necunoscut,
Nu într-o poezie cu final prevăzut.
Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,
Nu îți doreai să trăiești ceva constant.
Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,
Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.
Eu în schimb îmi doream ceva absolut,
Așa ca am scris un început,
Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală
A unei povești care nici măcar nu a fost reală.
Ochii tăi
Ochii tăi poartă în ei frumusețe,
Dar din ei curge tristețe.
Ascunzi asta destul de bine
Dar doar pentru prezențe străine.
Eu îi citesc fără pic de efort,
Gasesc in ei așa de mult confort...
Repetitiv și de zi i-am admirat,
Și să creez ei m-au inspirat.
Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză
Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.
Refuza să vadă felul în care îi privesc
Și cat de mult îi doresc.
Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,
Si când îi observ să continue să mă privească.
Doua perechi de ochi rătăcindu-se,
Întâlnindu-se și regăsindu-se.
Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire
Dar tot continuă să mă inspire,
Fiindca transmit atât de multe sentimente
Chiar și în cele mai irelevante momente.
Falsă idealizare
Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,
Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.
Intr-un loc departe l-am îngropat.
Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .
Iarba a înverzit iar florile au înflorit,
S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.
Erau parfumate și frumoase,
Însă într-atât de mincinoase.
Erau așa mărețe și strălucitoare,
Însă atat de înșelătoare...
Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere
Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.
Le-am îngrijit și le-am udat
Și să reziste le-am implorat.
Rugile mele au fost în zadar
Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.
Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,
Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins
Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,
Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,
De flori albe amăgitoare,
Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.
Pierdut în apă
Simt cum toată lumea se învârte în jurul meu,
Aș putea să scriu despre asta un întreg eseu.
Însă,spre deosebire de ei,eu stau în loc,
Nu mă mișc și simt cum mă sufoc.
Ei înoată și se ridică la suprafață,
Intr-un final ajungând la verdeață.
Eu mă înec adânc în valuri,
Ma scufund și renunț la idealuri.
Spre adâncuri mă îndrept,
Nu mă pot ridica și încep să accept,
Ca în întuneric voi trăi trăi
Si acolo voi mucegăi.
Nu pot face nimic pentru a mă salva
În sumbra apă mă voi dizolva.
Voi suspină și voi striga
Insa acolo mă voi degrada.
Doar un vis
Incă o dimineață în care am simțit cum ai dispărut...
După ce prin visul meu ai străbătut.
Mă priveai adânc în ochi și îmi zâmbeai,
Doamne,și ce frumos îmi vorbeai.
Apari doar după ce adorm,nu te-ai plictisit?
Fiindcă eu una am obosit.
Am obosit să te simt așa departe,
Cu toate că ne vedem în fiecare noapte.
Am obosit ca dimineața să mă părăsești
Apoi ca tot restul zilei să-mi lipsești.
Am obosit să aștept noaptea să ne vedem
Ca apoi sub clarul lunii să ședem.
Ma privești și îmi vorbești,
Imi spui cat de mult mă iubești.
Te uiți în ochii mei și îmi zâmbești,
Ca apoi să te risipești.
Stiu ca acest tu nu este real,
Este doar un ideal.
Mă întreb ce îmi vei spune data viitoare
în aspirația trecătoare.
Refuz și doare
Sunt așa întristată și supărată pe tine,
Însă,ție aceste sentimente îți sunt străine.
Așa ca oare ce drept am eu să te acuz?
Cand defapt eu realitatea o refuz.
Refuz sa cred ca tu nu simți pentru mine ceva,
Refuz sa cred ca poate in miez de noapte te gândești la altcineva,
Refuz sa cred ca tu nu ma privești asa cum o fac eu,
Și refuz sa cred ca totul este doar un simplu clișeu.
Nu mi-ai spus niciodată ca mă placi,
Dar nici nu mi-ai transmis vreodată ca nu o faci.
Insa cred ca e de ajuns faptul ca nu-mi vorbești,
Pentru a-mi da seama ca nu mă iubești.
Oare nu au fost semne de la univers?
Oare doar prin coincidență ți-am mai găsit numele printr-un vers?
Doar prin întâmplare te întâlneam în dimineți pustii?
Oare ce m-a făcut de tine a mă îndrăgosti?
Ce doare e ca nici măcar nu e vina ta,
Eu am crezut ca al tău suflet mă poate completa,
Cand el defapt doar de energie mă seca.
Doare ca nu știu ce tu despre mine gândești,
Si nu stiu ce emoții când ma zărești trăiești .
Doare ca nu a fost nicioadata reciproc,
Iar ale mele sentimente nu pot să le revoc.
Eu caut absolut,tu necunoscut
Poate ca am fost doar doua destine in univers.
Tu erai rătăcit printr-un vers,
Însă nu unul dintr-a mea poezie.
Tot ce a fost a fost erezie.
Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele
Dar tu erai departe rătăcit printre stele.
Am revenit asupra versurilor,
Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.
Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat
Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.
Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,
Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.
Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.
Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.
Erai dornic să te arunci în necunoscut,
Nu într-o poezie cu final prevăzut.
Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,
Nu îți doreai să trăiești ceva constant.
Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,
Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.
Eu în schimb îmi doream ceva absolut,
Așa ca am scris un început,
Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală
A unei povești care nici măcar nu a fost reală.
Ochii tăi
Ochii tăi poartă în ei frumusețe,
Dar din ei curge tristețe.
Ascunzi asta destul de bine
Dar doar pentru prezențe străine.
Eu îi citesc fără pic de efort,
Gasesc in ei așa de mult confort...
Repetitiv și de zi i-am admirat,
Și să creez ei m-au inspirat.
Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză
Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.
Refuza să vadă felul în care îi privesc
Și cat de mult îi doresc.
Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,
Si când îi observ să continue să mă privească.
Doua perechi de ochi rătăcindu-se,
Întâlnindu-se și regăsindu-se.
Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire
Dar tot continuă să mă inspire,
Fiindca transmit atât de multe sentimente
Chiar și în cele mai irelevante momente.